Maestra evadării

[Oamenii cu merele verzi]

- M-ai mințit, auzi Malikah din spatele zidului mâncat de mucegai. O voce frântă, însă acuzatoare, furioasă foc, însă foarte obosită. Se auzi asemenea unei șoapte ireale. Malikah își îndreptă privirea către sursa glasului sinistru.

- Poftim? zise.

- M-ai mințit! repetă mult mai tare, lovind cu pumnul în zidul care le despărțea. Am avut încredere în tine, mi-am pus toată speranța în tine! De ce m-ai mințit?..., păru că începe să plângă. Malikah tăcu, lipindu-și spatele de perete, privind întunericul rece al celulei mici de carceră.

Stătea acolo de douăzeci și șapte de zile. Aproape o lună în care nu ieșise absolut deloc, în care nu privise nici soarele, nici cerul, nici oamenii, nici lumea. Douăzeci și șapte de zile în beznă. Amorțise acolo. Murea în fiecare zi. Ceasurile ei interioare se dăduseră peste cap, nu mai indicau nicio oră exactă. Funcționa doar automat, de parcă ar fi murit deja, însă adrenalina nu îi permite să își dea odată ultima suflare.

În primele cincisprezece zile, își respectase o rutină anume. Se trezea, făcea sport, flotări și genoflexiuni, alergat pe loc și sărituri ritmice, apoi se spăla amănunțit cu apa rece de la chiuvetă. Stătea pe saltea și vorbea cu ea însăși. Mânca prânzul foarte încet. Dansa. Cânta. Făcea sport din nou. Se spăla. O lua de la capăt, de la capăt, de la capăt. Se stricase, o jucărie dată de prea multe ori de pământ. Oftă.

- Nu te-am mințit, Susanna, i-a răspuns în cele din urmă. Eu nu mint niciodată, n-am făcut-o nici acum, îi vorbi calmă.

- Am pierdut custodia, Malikah! urlă. Am pierdut-o definitiv! Am pierdut procesul! Mi-ai promis că...

- Știu ce ți-am promis, i-o tăie, privind drept înainte. Și îmi voi respecta promisiunea, însă timpul nu a fost de partea noastră. Nu luasem în calcul încarcerarea mea, recunoscu, iar Susanna doar suspină din celula vecină. Părea secată de energie și de puteri, o biată cârpă de șters pe jos. Lacrimile îi inundaseră întreg chipul.

- Crezi că mai poți face ceva? o întrebă plină de speranță, o speranță patetică și din ce în ce mai diminuată. Malikah, de ce mă păcălești? E prea târziu și-o știi și tu. S-a terminat!

- Ba nu, i-a răspuns cu vehemență. Niciodată nu e prea târziu, să nu mai spui asta. Câtă vreme ești în viață, nu e prea târziu. Dă-mi timp, însă, promisiunea este promisiune. Voi face ce ți-am promis.

Vocea Malikhai era întotdeauna plină de încredere și curaj, îți insufla o putere nebună chiar dacă erai adânc, adânc pe fundul prăpastiei. Susanna tăcu, ascultând-o. Avea atât de mare nevoie să o creadă, era ultima ei scăpare dintr-o capcană fără ieșire, fără lumină.

Ar fi vrut să îi răspundă, însă auzi pași pe coridor, iar Malikah lovi o dată cu pumnul în zid pentru a o atenționa să nu mai spună nimic. Susanna a înțeles, rămânând în tăcere.

Cassian deschise micul spațiu din ușa de metal, împingându-i tava de mâncare înăuntru. Malikah se ridică din șezut, apucând recunoscătoare tava, aplecându-se apoi ușor pentru a-l privi. Bărbatul nu-i vorbea prea multe atunci când venea cu prânzul, însă rămânea întotdeauna câteva momente în plus pentru a o privi prin ușă, pentru a-i urmări privirea și chipul. Era mai palidă pe zi ce trecea, însă ochii ei erau în fiecare zi la fel de vigilenți și clari, lucru care îl liniștea. Malikah nu se lăsa pierdută cu firea, făcea față cu brio captivității îndelungate. Îi era imposibil să nu se pună în locul ei, să nu se gândească la felul în care s-ar simți el stând timp de patruzeci și cinci de zile în întuneric. El ar fi înnebunit, mai mult ca sigur, însă ea părea a fi în regulă în continuare.