Maestra evadării

[Furie și tandrețe]

     Sunetul gratiilor trase cu teamă și prudență în urma ei era cel mai cunoscut sunet pentru Malikah Zahir, care s-a întors în Crucea Nopții imediat ce se crăpă de ziuă, urmând să fie încarcerată înapoi.

      Adrenalina din vene ar fi trebuit să îi ajungă până la ieșirea din carceră, suficient cât să nu o ia razna chiar complet, singură într-o cutie rece de metal, de parcă ar fi fost îngropată de vie la nesfârșit și blocată într-un coșciug prea strâmt. Știa că nu are niciun sens să strige după ajutor, în prăpastia în care se adâncise, ecoul strigătului ei rămânea neauzit. Întotdeauna neauzit. Nu își mai irosea strigătele, deci. Își continua declinul în liniște, pentru că liniștea năștea monștrii cei mai periculoși. Exact așa cum îi plăcea.

        Cassian renunțase la a-i mai pune cătușe, având în vedere faptul că  mâna ei era abia gipsată, deci oricum nefuncțională, lucru care i-a făcut pe colegii lui de la Jandarmeria mobilă să strâmbe din nas și să creadă că femeia primește vreun tratament special din partea gardienilor, lucru care nu era nici pe departe adevărat. Suferea la fel de mult precum oricare altă deținută, însă în ziua respectivă, era o deținută de la care Cassian nu reușea deloc să își abată gândul. Și nu doar în ziua respectivă, doar că atunci era încă și mai rău. Noaptea trecută îi zdruncinase puțin convingerile cu privire la ea, însă își păstră opiniile pentru el.

        A înaintat pe holurile întunecate ale închisorii încă adormite, pe drumul către carceră, avându-i pe Cassian și pe Palacios în spatele său, însă calea le-a fost tăiată de directorul Sandoval, care îi aștepta cu mâinile la spate, la intrarea în Galerie. Purta un costum gri șobolan și o cravată roșie ca sângele, un plus de eleganță și rafinament într-un hău uitat de Dumnezeu. Chipul său era acum unul blajin și plăcut, nici urmă de superioritate sau aroganță. Teatrul perfect. Malikah se opri la doar câțiva centimetri de acesta, un prim gest imediat de sfidare.

         - Bine ai revenit, Malikah, îi ură directorul, susținându-i privirea. Îmi pare rău să te văd rănită, sper că te simți mai bine după noaptea de îngrijiri medicale, păru îngrijorat, privindu-i brațul.

           - Mă simt excelent, directore, îi zâmbi ea. Chiar mă gândeam să mă apuc de karate în vederea recuperării, artele marțiale sunt fascinante atunci când ai un handicap.

            - Mă bucur, râse imediat acesta. Știi, Malikah... m-am gândit mai bine asupra deciziei de a te ține atât de mult timp la carceră. A fost o decizie spontană, mânată de presiunile create, de mânia, poate, însă mi-am dat seama că ar fi inuman din partea mea să îți continui pedeapsa în condițiile date. Te poți întoarce la regimul normal de astăzi, ca un semn de... pace, dacă dorești. De la anarhie, la pace, i-a propus, având încă zâmbetul pe buze.

             - Nu știu dacă pot face față la atât de multă generozitate, îl ironiză femeia, încă fixându-l cu privirea. În spatele său, Cassian și Palacios se priviră scurt unul pe celălalt, neștiind la ce să se aștepte sau ce naiba urmărea Sandoval cu acel exces subit de bunătate.

             - Te rog, obișnuiește-te, zâmbi încă și mai larg Sandoval, fără a-și trăda nicio urmă de sarcasm sau răutate. Doar oameni suntem cu toții, nu? Diferența de statut nu ne face inamici, nu trebuie să ne facă. Tocmai de aceea am și ținut să te aștept personal aici, și nu să te chem în biroul meu, așa cum procedez de obicei. Noi doi am început colaborarea cu stângul. Nu aș vrea să îți creez niciun fel de disconfort sau... să te simți amenințată în vreun fel de mine. Eu sunt de partea ta.

         - Amenințată, repetă amuzată, făcând un pas înainte, amenințată nu. Dar nu cred că asta e de fapt lucrul care vă apasă, directore. Cred că dumneavoastră vă simțiți amenințat, și vreți cumva s-o dați la pace ca să vă liniștiți. Directorii din Tadmor au fost depășiți, iar lucrul ăsta vă sperie, pentru că nu înțelegeți. Am dreptate? Oamenii mereu se sperie de ceea ce nu înțeleg.