Maestra evadării

[Dictatura lui Sandoval]

Directorul Sandoval primise principala funcție de conducere a Crucii Nopții de puțină vreme, dar schimbările erau vizibile încă din prima zi a lui la birou. Lucrurile mergeau din rău în mai rău în închisoare, omului nu-i scăpa nimic și nu lăsa nicio mică abatere nepedepsită.

Era un om dur și tăios, dintr-o bucată, cu chipul foarte palid și ochii bulbucați și verzui, plini de electricitate și amenințări mocnite. Vorbea întotdeauna încet și se mișca întotdeauna cu grație, ca un șarpe care ți se înfășoară în jurul gâtului lent, lent, până când te ucide lent, lent. Nu mi-a tremurat mâna când s-a împărțit justiția, zicea.

Doar că justiția lui Sandoval era una radicală. Justiția lui Sandoval tăia în carne vie, până la os.

Pedro strâmbase puțin din nas când auzi că a fost numit noul director, îl cunoștea de mulți ani de zile și știa prea bine ce-i poate pielea. Îi curgea prin vene sânge de asasin, doar că încă era în căutarea victimei perfecte. Și toată lumea părea un candidat potrivit, mai ales atunci când începu să simtă gustul puterii.

Totuși, asta nu depindea de el, așa că doar trânti o înjurătură în barbă, gândindu-se că oricum acea închisoare nu ar putea să fie ținută sub control decât de un om fără scrupule, așa cum de altfel și era. Era un păpușar ce practica respectul prin frică și nu era nici primul, nici ultimul care avea să le facă pe femeile Crucii să plângă noaptea în pernă. Vorba vine, în pernă. Trebuia să prestezi multe pentru a deține una.

Totuși, lucrurile luaseră o întorsătură foarte violentă, foarte rapid. Femeile nu știau ce le-a lovit, nu știau încotro s-o apuce, parcă erau niște insecte amețite. Zi după zi, programul de curte se scurta, toaletele erau încuiate, telefoanele erau interzise, puse sub sigiliu, vizitele erau anulate, temnicerii erau din ce în ce mai violenți și mai înrăiți. La fel erau și femeile.

Primul episod straniu și personal al directorului Sandoval a avut loc într-o zi ploioasă, în timpul scurtului program de curte, când deținutele stăteau de vorbă la câte o țigară, o bârfă sau un joc de cărți. Era o zi aparent liniștită, nimeni nu făcea scandal. Nimeni nu o mai luase razna în ultimele douăzeci și patru de ore. Directorul a spart gheața.

Cu pași mari și apăsați, Sandoval se opri în mijlocul curții de cenușă, fiind însoțit de Alvaro, care i-a devenit în scurt timp mână dreaptă, și amicii lui. Mâinile gardienilor erau ocupate de saci de gunoi, pe care îi răsturnară brusc pe ciment. Erau acolo proviziile pe care Malikah începuse să le plătească săptămânal pentru o mai bună calitate a mâncării de la cantină, un mic pact secret pe care îl făcuse cu Palacios, care îngheță în momentul în care văzu ce se întâmplă în curte. Îl apucă din instinct pe Cassian de braț, panicându-se îngrozitor.

- A aflat, mormăi către el. Cass, ce mă fac? Ce mă fac? Mă dă afară, continuă, speriat. Gata, sunt un om mort.

- Calmează-te, răspunse, privind surprins scena din curte, scrumând în coșul de gunoi. Ce morții mă-sii face nebunul ăsta? se apropie puțin de locul în care se aflau.

Sandoval și-a dres glasul, apoi indică plin de dramatism alimentele aruncate la picioarele sale. În curte se făcu liniște, privirile femeilor fiind fie revoltate, fie panicate. Sandoval își împreună cu eleganță mâinile la spate.

- Mă bucur că mai există și oameni generoși printre noi, zise tare directorul. Sincer! Ardei, mere, dovlecei, dulciuri, chiar! râse. Trebuie să recunosc, am fost impresionat. Nu micile voastre plăceri culinare mă deranjează, sub nicio formă, sunt un om rezonabil din fire. Ascunzișurile! Ascunzișurile mă scot din sărite, oftă.

Malikah stătea lângă Luna, fumând plictisită o țigară înjumătățită. Suflă ușor fumul printre buze, măsurându-l pe director din cap până în picioare și înapoi. Auzise multe despre el, dar era prima oară când îl vedea. I se păru un mascul alfa plin de insecurități și obsesii bolnave, ceea ce și era. I-a luat doar o secundă să își dea seama că îl are de dușman. Un dușman cu spatele asigurat. Încă unul sub linia roșie.