Maestra evadării

[Îmblânzirea scorpionului]

Malikah nu se lăsă impresionată, însă. Continuă să îl privească fix, de parcă ar fi avut o bombă cu ceas legată de piept, gata din moment în moment să îi explodeze direct în față. Într-o fâșie rătăcită de lumină în tenebrul celulei, reuși să îi vadă chipul brăzdat de rănile proaspete pe care ea i le provocase.

Își aminti acel sentiment îngrozitor de panică ce îi umpluse tot sângele din vene, își aminti blurul rațiunii, își aminti toată disperarea care o făcuse să înnebunească. Tot în acea fracțiune de secundă, își reaminti și felul în care se lăsase lovit din nou și din nou și din nou, fără a opune nici cea mai mică rezistență, fără a avea nici măcar gestul reflex de a-i întoarce atacul. Își slăbi puțin strânsoarea pe mânerul ciobului, părând că ar vrea să se mai îmbuneze.

- Atunci de ce i-ai trimis după mine? De ce nu mi-ai spus măcar că îi trimiți? depărtă puțin arma de pielea gâtului său, o lungă urmă roșiatică rămânându-i impregnată în locul ținut sub presiune. Cassian își permise, în sfârșit, o răsuflare mai adâncă. O minusculă bătălie aproape câștigată.

- Nu eu i-am trimis, își regăsi vocea. Sandoval i-a trimis, eu doar am venit în urma lor ca să mă asigur că...

- Să te asiguri că ce? se încruntă.

- Că nu se întâmplă asta, făcu un semn spre ușă, spre sursele alea enervante de zgomot și tensiune. Că nu intră peste tine.

Un moment mai târziu, Malikah se retrase brusc. Își lăsă arma încet pe lângă corp, ochii ei fiind încă fixați în ai lui. O declarație de încredere? Nu, în niciun caz, niciodată, nu între ei. Cassian rămase pe loc, parcă fiindu-i teamă să mai facă orice altă mișcare. Ea ar fi putut oricând ataca din nou.

- Ce-ți pasă ție de mine? Ce-ți pasă ție dacă intră sau nu peste mine? De ce dracului nu ești acasă? De ce ești mereu pe lângă mine?

- Pățești chestii nasoale când nu sunt pe lângă tine, Malikah. Ai tu talentul ăsta înnăscut, să-i faci pe toți să înnebunească.

- Chiar și pe tine?

- Mai ales pe mine, recunoscu într-un zâmbet ușor nervos, începând să-i distingă din ce în ce mai mult silueta firavă în acel cadru opac al obscurității și al incertitudinii.

Malikah nu-l scăpă din ochi nicio secundă, continuându-și drumul orb în spate, luând din ce în ce mai multă distanță. Distanța însemna siguranță. Siguranță, până când spatele i se lovi de perete și simți că acel spațiu devine și mai mic, și mai zdrobitor, și mai primejdios. Rămase la perete, Cassian cutezând să se întoarcă spre ea cu tot corpul, doar pentru a o ține sub observație. O privi câteva momente bune, ochii lui fiind deja obișnuiți cu difuza obscuritate a carcerei. Gândi că până și dreptul la lumină le fusese jucat în picioare acelor femei închise. Ochii lui au rămas fixați asupra rănii ei de la încheietură, o ușoară încruntătură apărându-i pe chip.

- Nu ai apucat să te duci la infirmerie, sesiză imediat ce observă tăietura ei descoperită.

- Oprește-te, se răsti. Oprește-te.

- Din ce? ținti ciobul care tremura fără control în mâna ei. Nu fac absolut nimic.

- Nu te mai preface că ești îngrijorat, îl privi cu venin. Știm amândoi că nu dai doi bani pe mine, vorbi peste strigătul de spaimă al femeii din celula vecină. Gardienii erau mangă și intrau peste toate. Cassian strânse din ochi, știind că niciodată nu va putea să le salveze pe toate.

- Dacă lucrul ăsta ar fi adevărat, atunci acum aș dormi fără nicio grijă în patul meu. Nu aș fii aici să te apăr, riscând să îmi iei gâtul.

- Nu vreau să mă aperi, se grăbi să-i spună, negând din cap. Nu vreau să mă salvezi. Nu am nevoie de tine, nu am nevoie de nimeni. Nu vreau să mă ajuți, se desprinse de perete, Cassian făcând un pas în spate. Nu vreau să mai te apropii de mine, înaintă spre el, nu vreau să mai dai niciodată buzna peste mine. Pricepi ce-ți spun, cavalerule? gesticulă cu ciobul, periculos de aproape de chipul său.

Pe fundal, femeile se auzeau țipând. Gemete înfundate, râsete ascuțite. Mâna Malikhai tremura din ce în ce mai tare pe armă și exact în acel moment, frica pentru propria viață fusese înlocuită de mila pentru femeia din fața lui.

- Ești speriată, se auzi șoptindu-i cu o blândețe caldă, făcând un pas lent spre ea, privindu-i fix ochii ăia verzi și înfricoșați. Nici măcar nu mai privea spre mânuirea ciobului. O privi doar în ochi.

- Nu sunt speriată.

- Mereu ești speriată, continuă să avanseze orbește spre ea, Malikah depărtându-se înapoi până se blocă de zid. Bărbatul realiză abia atunci. Realiză că nu era deloc atât de puternică pe cât voia să pară. Nici atât de curajoasă. Realiză că o putea ține sub control, de fapt. Malikah simțea că-i vuiește capul, nu putea să-și amintească decât momentul în care bărbații ăia o făcuseră una cu salteaua. Absolut nimic altceva.

- Nu-ți fac nimic, simți nevoia să o asigure. Jur că nu-ți fac nimic. Niciodată nu ți-am făcut niciun rău, de ce ești atât de speriată de mine?

- Pentru orice există un început, înghiți în sec.

- Și un sfârșit, o completă. Să știi că nu te-am rănit intenționat, îi indică tăietura. Nu te-aș răni niciodată intenționat.

Malikah își plecă privirea. Pentru prima oară în mulți ani, se simțea foarte intimidată. Ura să se simtă intimidată, mai cu seamă de un bărbat. Strânse cât putu de tare mânerul improvizat al ciobului ăla, în același timp în care se strângea și inima bărbatului. Cât timp privirea ei era țintită în jos, sunetul unei sticle sparte de podea îi inundă timpanele. Pe coridor, gardienii spărgeau sticlele de vin, râzând prostește. Odată cu sticlele lor, căzu pe podea și ciobul din oglindă, împărțindu-se în micuțe bucăți de sticlă inutilă. Tresărise atât de tare încât își scăpase arma. Dintotdeauna asociase sunetul de sticlă spartă cu durerea rece a venelor tăiate. Își acoperi chipul cu palmele. Inima ei exploda. Lacrimile i-au brăzdat obrajii. Înnebunea.

Simți mâinile bărbatului pe brațele ei și țipă, paralizată. Țipătul ei a continuat ca al unui animal rănit de moarte, distrugându-i sufletul lui Cassian cât timp îi lipi chipul de pieptul lui, acoperindu-i auzul cu mâna cât timp sticlele au continuat să se zdrobească de pereți și de podele. Cealaltă mână îi mângâia încet spatele, buzele lui fiind acum lipite de creștetul capului ei. O simțea tremurând violent, trăindu-și coșmarul ăla real la un nivel care o nimicise.

Strigătul Malikhai își pierdu treptat intensitatea, risipindu-și complet energia. Acum nu mai țipa. Acum doar înghețase cu obrazul lipit de tricoul lui udat de lacrimi, șocul luându-i glasul. La dracu' cu numărătorile interioare. Îi auzi inima și se axă pe acel ritm, cu ochii închiși, până ce sticlele nu s-au mai spart, ci doar ritmul inimii lui se mai auzea. Fără conștientizare, îi strânse materialul tricoului în pumn de parcă s-ar fi agățat cu disperare de marginea unei prăpastii ca să nu se prăbușească de tot.

A stat așa clipe bune. A stat așa cât se auziseră pași și țipete, râsete și plânsete. A stat așa până ce lacrimile i s-au uscat pe obraji și începu să realizeze felul în care se simțea exact în acel moment. Niciodată în viața ei nu mai simțise asta. Umerii i s-au mai relaxat, ochii ei cutezând să se deschidă încețoșați. Se simțea ocrotită. Se simțea protejată. Simțea că nu mai e nevoită să se dea peste cap continuu pentru a-și salva viața. Simțea că el o va proteja de orice e în jur.

De pe suprafața urechii, mâna lui Cassian începu să-i mângâie încet părul. O simțea liniștindu-se, detensionându-se. Cât de ușor era, de fapt, de temperat. Evident că la război răspunsul ei era întotdeauna războiul. Cât de repede o reducea la pace dacă îi oferea o picătură de blândețe, cât de tare îl zdrobise emoțional strigătul ăla înspăimântat...

- Totul e în regulă, îi șopti printre firele de păr. Ești în siguranță, i-a spus la fel de încet, iar Malikah chiar simțise că acel lucru era adevărat.

Închise ochii din nou, lipindu-și mai bine obrazul de pieptul lui. Știa că avea să regrete asta mai târziu. De asemenea, știa și că nu îi mai păsa în acel moment de nimic.