Maestra evadării

[Fără război nu poate fi pace]

      Cassian simțea multe în privința ei. Milă, frică, atașament, compasiune, curiozitate, interes, poate chiar și puțină afecțiune. Se atașase de ea fără a face niciun pas în direcția apropierii de ea; nu știa cum să facă asta. Nu știa cum i-ar putea câștiga încrederea, cum ar putea să-i ofere o mică pantă de siguranță, cum ar putea s-o determine să fie puțin mai calmă și mai permisivă în prezența lui. Nu știa cum ar putea să o convingă de faptul că el chiar nu-i vrea răul. Ajuns la marginea mesei lor, Susanna și Ivanova îl țintiră cu priviri acuzatoare și confuze.

      Ivanova luase două porții mari de mâncare, mânjindu-se de sos în colțurile gurii. Susanna mesteca lent și fără zgomot. Malikah a fost ultima care și-a ridicat ochii spre el, ronțăind o felie dintr-un măr verde perfect decojit.

      — Ce dracu' vrei, prințișor?! se răsti Ivanova, câteva bucăți de orez sărindu-i printre buze. Malikah avu o scurtă grimasă dezgustată.

       — Nu se vorbește cu gura plină, o atenționă calmă. Termini de mestecat, înghiți, te ștergi la gură, apoi comunici cu interlocutorul, îi enumeră, lăsându-se pe spătarul de plastic. Ivanova înghiți cu noduri.

       — Da, regino, apucă un șervețel de pe masă, devenind brusc foarte ascultătoare și umilă. Cassian doar își înălță sprâncenele, uimit de schimbarea bruscă de caracter.

      Și-a dres apoi glasul, mutându-și privirea spre Malikah. Era întotdeauna atât de calmă încât nici nu i se părea a fi o ființă umană. Era întotdeauna atât de perfect aranjată încât nici n-ai crede că își duce viața într-o bombă nenorocită din metal, sub amenințarea constantă a unei morți violente. Era întotdeauna atât de frumoasă încât Cassian nu o putea privi niciodată altfel decât cu un moment mai mult decât ar fi trebuit.

       — Trebuie să vorbim, i-a zis pe un ton neutru. Vino, nu durează mult, s-a dat în spate pentru a-i face loc să se ridice, dar femeia nu o făcu imediat. Îl privi cu o ușoară suspiciune, luând o gură de apă. Vedea o mulțime de gardieni în Cantină, i se păreau mai mulți ca niciodată. Știa că li se pregătește ceva.

       — Nu-i frumos să ridici o femeie de la masă, negă din cap. E urgent? Mi se oxidează mărul, indică jumătatea tăiată de fruct. Cassian aproape că uitase cât de enervantă putea fi acea femeie.

       — Îți iei altul. Haide odată.

       — Unde vrei s-o duci? interveni Susanna pe un ton scăzut. Cred că am trecut deja toate prin destule aseară. Măcar să avem dreptul la a ne hrăni.

        Cassian tăcu. Deși nu îi plăcea situația aceea, o putea înțelege. De aceea nu mai stătea Malikah singură la masă.

       — Tranquilla, se ridică până la urmă, trăgând scaunul lângă masă în urma ei. Îmi port singură de grijă, îi răspunse, sprijinindu-se de muchia mesei. Cu toate astea, mă tem că nu pot veni nicăieri cu tine. Nu mă înțelege greșit, dar băieții tăi sunt peste tot, iar fetele mele sunt doar aici. Ce garanție am că nu voi fi atacată?

        — Știi ce garanție ai, vorbi o idee mai încet, venind mai aproape de ea.

        — Deși o apreciez din suflet, nu mă pot baza pe asta. Vrei să vorbim? Eu te ascult. Vrei să vorbim undeva înafara ariei de oameni, asta nu e posibil, ridică indiferență din umeri.

        — De ce nu? Ți-e frică de mine? mai făcu un pas spre ea.

        — Și ție de mine, îl completă. Avem toate motivele să nu rămânem singuri unul în prezența celuilalt. Deci? Ce voiai să-mi spui? Mi-o poți spune codat, ador misterele.

       — Nu te credeam o fricoasă, o provocă.

       — Sunt precaută doar.

       — Adică fricoasă.

       — E un cuvânt patetic, fricos. Precauție sună mai elevat.

       — Chiar ai nevoie de cuvinte elevate în închisoare?

       — Evident. Vocabularul e foarte important, se menținu calmă, femeile din Gașca Bum oprindu-se din mâncat pentru a le asculta discuția. Erau așezate strategic la doar o masă distanță.

       — Doamne, oftă, frustrat. Ești insuportabilă, se dădu în spate, realizând că nu avea să-l urmeze nicăieri. Lucrul ăsta îl enerva din toate punctele de vedere.

        — Mulțumesc, mi s-a mai spus. Deci pot să-mi termin mărul, bine? își trase scaunul înapoi, iar bărbatul părăsi Cantina cu o stare îngrozitoare de frustrare acaparându-i corpul. Nu i-a mai răspuns nimic. Dacă nu avea să-i dea lui cuțitul ăla nenorocit, urma să i-l ia jandarmii cu forța. Orice mișcare greșită ar fi făcut în acel context, deținutele aveau să-i sară în cap. Știa asta. Și nu voia să le supere, pentru că nu avea să câștige în fața a zeci de asasine. Malikah dăduse singurătatea pe anturaj, o mișcare inteligentă pentru a nu mai risca să se găsească depășită numeric. Totuși, faptul că ea simțea nevoia de a se apăra de el nu îi pica bine. El nu ar fi vrut niciodată să o rănească.

      Trecu rapid pe sub camerele de supraveghere, o furtună de nervi și de gânduri. Trebuia să acționeze înaintea jandarmilor. Trebuia să acționeze rapid și eficient. Și-ar fi dorit să o poată face de bună voie și cu vorba bună, dar realiză imediat că aceste căi nu duc nicăieri când era vorba de Malikah Zahir. În cazul ei, nu puteai ajunge la pace fără un război înainte. Nu puteai obține nimic de la ea, dacă nu i-l luai cu forța brută. Parcurse coridorul, trecându-și o mână peste chip. Ultimul lucru pe care și-l dorea era un război cu ea. Și totuși, nu părea să-i lase nicio altă variantă.

      În Cantină, femeile începuseră să vorbească, vocile suprapunându-se haosate. Seara se lăsa din ce în ce. Malikah își strânse un genunchi la piept, aranjându-și cu eleganță mânecile uniformei, ascunzând la perfecție cuțitul lipit de-a lungul pielii. Ultima ei armă. Trebuia să aibă grijă de ea cu orice preț. Golind sticla de apă, se întrebă dacă ar fi trebuit să-l urmeze pe Cassian sau dacă procedase corect rămânând în mica ei arie de aparentă siguranță.

       Ajunsese rapid la concluzia că procedase corect. Tot la fel de rapid pe cât Cassian realiză că greșise.