Sclavii Imperiului Mincinos

•Epilog

《CAPITOL NEEDITAT》

○PERSPECTIVA TIEREI○

Toți sunt îmbrăcați care mai de care mai elegant, dar toți în negru. Culoarea asta mă deprimă complet, dar am înțeles că sunt nevoiți să se îmbrace așa. Mă uit la prietenii mei și mă abțin să nu plâng și eu. Trebuie să fiu puternică pentru ei, dar mi-e greu să țin totul în mine când îi văd pe toți așa. Amira abia daca se mai ține pe picioare și nici Kira, care o ține de braț nu e departe. Băieții sunt în dreptul lor și le sprijină cum pot, chiar daca și ei sunt devastați. Holly nu mai are zâmbetul de altă dată pe buze, acum fiinc doar urme de tristețe și lacrimi uscate, acoperite de altele noi. Până și șeful meu aici. Chiar daca el e mereu un bărbat rezervat și după spusele lui Holly "îngânfat în draci" i-a plăcut mereu de mine și Eros. Mereu când trebuia să ies de la muncă și Eros venea să mă ia, stăteau la o cafea și vorbeau. Uneori îi prindea și ora 12, iar eu cu Holly ne amuzam de fiecare data pe prietenia lor. L-am văzut chiar și pe Damian. Nu l-am mai văzut de mult și mi-era tare dor de el. Aș fiu vrut să-l strâng în brațe, dar s-a adâncit în mulțimea de oameni făcăndu-se nevăzut.
Toți merg într-o direcție necunoscută mie. Eram mult prea abătută să înțeleg ce discutatu cănd vorbeau de locație.
Îi urmez în tăcere, așteptând cuminte să văd unde vom ajunge. Eros e lângă mine, și el plâns și trist ca toți cei din jurul meu. Vreau să-l strâng de mână, să-i spun că sunt aici și că va fii bine, dar mă gândesc că are nevoie de spațiu acum și nu vreau să-l deranjez mai tare.

Îmi mângâi burtica, înghițind nodul din gât atunci când ajungem la capătul drumului. Cei din fața noastră se dau într-o parte formând un culoar pe care putem trece liber. Privesc mormântul gol, proaspăt săpat. Ploaia nemiloasă pornește dintr-o dată, luându-mă prin surpindere. Stropii se lovesc de pământul ce înconjoară momrântul, transformându-l într-un noroi cleios. Lângă groapa imensă se află un sicriu din lemn masiv, cu o inscripție într-o limbă necunoscută mie. Pare a fii latină sau ceva de genul. Ce coincidență mereu spuneam că după naștere vreau să mu fac un tatuaj in latina cu citatul: "Viața nu-ți dă șanse dacă nici tu nu le ceri.", abia aștept să o fac. Otto, KJ, Eros și Anther apucă de câte un mâner al sicirului și, încet, îl așează în groapă, apoi pe rând fiecare ia lopata și aruncă câteva lopeți de pământ peste mormânt. Eros, rămâne ultimul, și când apucă bățul lopeții nu are nici puterea de a o ridica de la sol. Cade în genunchi, urlând de durere printre miile de lacrimi ce-i acoperă obrajii. Mă aporpii de el, așezându-mă în fața lui.

- Trebuie să o faci, scumpul meu! îi șoptesc, blând. Știu că îți e greu, dar vei trece și peste asta. Noi vom fii bine, îți promit.

Pare că mă înțelege, dar nu vrea să-și ridice ochii spre mine. Mă chinui și reușesc să-l mângi pe păr.

- Haide, dragul meu! Acoperă-mi sicriul. Mă udă ploaia și nu vreau ca lui bebe să-i fie frig când ajungem acolo sus. Îți promit că voi avea grijă de ea și îi voi povesti fiecarea moment cu tine, dar vreau ca tu să-ți găsești pe cineva aici și să nu te lași pradă durerii. Ultimul om pe care l-am văzut zbătându-se în propria durere e și cel care m-a ucis. Nu vreau să ajungi și tu așa. Privește înainte, pentru că la fel de bine cum mă poți vedea în trecut, mă poți vedea și în viitor, dar prin alte conjuncturi, râd, mângâindu-i barba nerasă. Ne vom revedea în viitor, dar până atunci ai grijă de tine și de sufletul tău, pentru că indiferent dacă o parte din el a murit, mai ai una, cât de mică ar fii ea și trebuie să-i porți de grijă. Te iubesc, dragul meu soț.

Mă îndepărtez de el, lăsându-l să se ridice și să continue să-mi acopere mormântul celei ce am fost.

                               ▪︎▪︎▪︎▪︎▪︎▪︎▪︎▪︎▪︎

- Mami!

Estera sare în brațele mele privindu-mă adânc cu ochii ăia intenși pe care i-a moștenit de la tatăl ei. Părul l-a luat de la mine, iar buzele sunt o combinație intr noi doi, Eros are buzele pline, pe când eu le aveam subțiri, ei bine Estera are buza de jos plina și cea se sus subțire.

- Da, scumpa mea? Ce s-a întâmplat?

- Azi am fost la tati să-l vizitez și nu arăta prea bine.

Oftez, lăsându-mă în jos, până ce fundul-mi atinge pământul, apoi o las și pe ea în fața mea. Rochița ei albă cu volănașe se întine ca un cer perfect în jurul ei, dându-i un aspect agelic. Zâmbesc, lăsăndu-mă spre ea pentru ai sărută năsucul.

- Ce ți-am spus eu despre vizitele la tati, Estera? o întreb, blând, mângăindu-i micuțele degețele.

Își trage mânuța din palma mea, împreunându-și brațele la piept și lăsându-și un botic ce m-ai că mi vine să i-l mănânc.

- Știu că nu pot merge oricând vreau eu la el și că mai întâi trebuie să te anunț și pe tine, dar azi a fost altfel. L-am simți prea trist și nu am putut rezista. Iartă-mă mami, încheie pe un ton plângăcios.

- Nu plânge! Mami nu te ceartă. Uite, vin-o aici, întind brațele larg deschise spre ea.

Se ridică numaidecât, refugindu-se în poala mea.

- Și mami are momente în care nu poate sta departe de el, dar trebuie să ne abținem, înțelegi? o întreb, mângâindu-i, pletele brunete.

Aprobă din cap, jucându-se cu materialul alb al rochiei mele.

- Dacă vom merge mereu la el, cum ar putea tati să și continue viața, ca să ajungă un om fericit la noi?

- Nu ar putea, știu, mami. Îmi pare rău!

- Nu-i nimic scumpa mea. Acum ce ar fii să îți spun cum tati a cerut-o pe mami?

Estera sare din brațele mele, țopăind veselă în fața mea.

- Da, mami! Vreau, vreau!

- Ei bine, eram la....