Sclavii Imperiului Mincinos

•Capitolul 24

Ușa trântită sparge liniștea implantată între noi. Ares intră și gândul că a auzit cele spuse de mine mă face să tremur aproape insesizabil. Se duce spre bar și apucă o sticlă de vin. Se uită la Otto, dar acesta îl refuză. Ridică din umeri turnându-și în pahar. Amira apare și ea, cu carnețelul ei în brațe. Are mâna bandajată, dar pare să fie înregulă. Când ajunge în dreptul meu, se așează pe scaunul de lângă mine. Ares îi zâmbește și o mângâie pe păr.

- Ai făcut un lucru bun, Amira, dar data viitoare gândește-te la tine. Acum ai avut noroc.

Amira îl analizează din cap până în picioare. Își lasă carnețelul pe masă și se întoarce cu totul spre el.

- Și tu mai ajutat pe mine, spune pe un ton jos. Nu te-ai gândit că traficanții s-ar fii răzgândit și-ar începe să mă caute. Și tu puteai ieși rău din asta, dar, acum ai avut noroc.

Zâmbesc la modul cum îi întoarce vorbele. Fetița asta e o engimă pentru mine. Pare așa calmă și la locul ei, dar dacă vrea să pară dură sau să te facă să te simți prost știe exact cum. Se pare că și Ares îi gustă ironia, căci zâmbește, retrăgându-și mâna din părul său.

- KJ unde e? întreabă Otto luând un pahar din dulap.

- A zis că merge până la baie, apoi vine și el.

Chiar în momentul acela, KJ intră pe ușă. Își ia un pahar și întinde mâna spre Ares. Acesta îi întinde vinul, iar blondul își toarnă o cantitate generoasă. Lasă sticla pe masă cu o bufnitură, apoi se sprijină cu coatele de bufetul din spate. Ne privește pe toți, probabil confuz de tăcerea noastră.

- La cât pleci mâine? sparge gheața, adresându-se lui Ares.

Acesta îl privește ridicând din umeri. Își duce paharul la gură și soarbe din lichidu-l roșu.

- O să mă sune Damian să-mi spună, îi spune după câteva minute.

KJ dă din cap, apoi își vede de vinul lui. Amira îmi aruncă o privire întrebătoare, dar și eu sunt la fel de curioasă ca ea.

- Unde să pleci?

Toți își întorc deodată privirea spre mine, dar eu îl privesc doar pe el. Își lasă paharul pe masă și cu un semn scurt din mână îmi dă de înțeles că trebuie să-l urmez.
Merg după el până în camera lui. Închide ușa după noi, apoi se pune în fața mea. Văzând că tace și mă ține în picioare, îl ocolesc mergând spre biroul său, pe care mă așez cu fundul.

- Mâine este înfățișarea la tribunal.

Se întoarce spre mine și văzându-mi fața întrebătoare, continuă:

- Se va citi testamentul.

Dau din cap, făcându-mi de lucru cu șnurul pantalonilor mei. Îi aud pașii apropiindu-se de mine, dar n-am curajul de a ridica privirea din pământ. De ce mă intimidează în halul ăsta?

- Știi, câteodată chiar mă întreb ce e în mintea ta când lași capul în jos. Tu nu îți pleci capul, decât dacă te gândești.

Reușesc cumva să îmi ridic privirea spre el. Ochii săi verzi mă săgetează până în adâncul inimii. Corpul începe să-mi tremure ușor, iar privirea lui devinde din ce în ce mai greu de menținut.

- Nu încerca să te bagi acolo, Regazzi. E un loc mai întunecat decât ai crede.

Glasul îmi trădează tremurul, iar fruntea i se încruntă când îl sesizează și el. Totuși, un zâmbet îi înflorește în colțul gurii. Pășește până ce corpul său ajunge să fie între coatele mele. O mână i se strecoară pe talia mea, iar cealaltă pe picior. Tresar ușor la contactul pielii lui calde cu a mea.

- Dacă ar fii fost să mă pierd așa ușor în întuneric, acum nu ti-aș mai fii provocat fiori pe șira spinări, Moon.

Îl lovesc în umăr, dar el doar râde de reacția mea. Îl împing încercând să cobor de pe nenorocitul ăsta de birou, dar mă apucă de taliea punându-mă la loc. Îl privesc nervoasă, iar zâmbetul lui arogant nu face decât să-mi accentueze starea.

- Lasă-mă, Regazzi! Nu ai ceva mai bun de făcut.

- Nu.

Îi arunc o privire urâtă, dar tot captivă sunt. Mâinile sale, rămase pe talia mea încep să coboare pe pulpele mele unde se opresc. Simt cum tot aerul din cameră dispare odată cu mișcarea sa și nu știu ce să fac. Pentru un moment hotărăsc să las garda jos și îmi duc mâinile în jurul torsului său, trăgându-l mai aproape de mine. Îmi las capul pe pieptul lui și îl strâng cât pot de tare. Îmbrățișarea asta se rezumă la tot. La momentele trăite așteptând să văd dacă va trăi sau nu, la lacrimile ce le-am văzut scurgându-se din ochii lui, la tachinările sale, la momentele în care ne urâm, la orice ține de noi. Brațele sale urcă pe spatele său pe care încep să-l mângâie încet. Îi simt buzele pe frunte, urmat de capul său care se afundă în părul meu. Știu că în momentul ăsta, îmbrățișarea inițiată de mine chiar îl ajută. A trecut prin multe într-o singură zi și o fi el Ares, o pălugă enervantă, care la fiecare doua cuvinte îmi vine să-i trag un pumn, dar are o inimă.

Minutele trec, dar nici unul dintre noi nu se sinchisește să îl elibereze pe celălalt din îmbrățișare. Încep să cred că se simte prost să facă el primul pas, așa că-l scutesc de asta începând eu să mă despart din îmbrățișare, dar brațele sale mă trag înapoi, izbindu-mi fața de pieptul lui.

- Mai stai, murmură în părul meu.

Pentru câteva secunde, nu mai stiu cum să respir normal. Ușa se aude și tresar depărtându-mă de Ares. Ne întoarcem capetele în același timp spre ușă, dând de o Amira roșie din cap până în picioare. Se scuză și închide ușa înainte de a putea spune cineva ceva. Mă întorc spre Ares și știu deja din privirea lui ce urmează.

- Vrei să o spun eu sau o spui tu? întrebarea mea îl face să râjească printre mustăți.

Se lasă spre mine prinzându-mi fața în palma sa. Inima începe să îmi bată haotic atunci când îi văd buzele așa aproape de ale mele, dar neghiobul îmi ocolește buzele în ultima secundă.

- Să-ți amintești momentul ăsta mereu. Simte-te specială, ești prima femeie care mi-a dat de gândit.

Cu acestea spuse mă eliberează și pășește spre ușă. Înainte de a ieși îmi aruncă un zâmbet de-al lui făcând să mi-se clatine mai mult lumea sub picioare. Cobor de pe birou și îmi aranjez hainele. Ușa se aude din nou, iar de data asta sunt gata să înjur păluga aia nesuferita, însă fața Amirei mă face să-mi înghit vorbele.

- Nu vreau să stiu ce s-a întâmplat mai devreme, e treaba voastră, spune înainte de toate.

Mă ocolește și așează laptop-ul din brațele ei pe birou. Îi deschide clapeta, tastează ceva, apoi se dă din fața lui pentru a-mi lăsa cale liberă să mă uit. E un articol despre o fată care s-a sinucis în lacul Hayat acum patru ani.

- Ce e asta, Amira?

- Citește.

Mă uit puțin nesigură la ea, dar încep să-l citesc. Erau mai multe informații despre sinuciderea ei, printre care și faptul că a rămas gravida, iar ea nu a vrut copilul. Cică s-a arunca de pe pod în fața iubitului ei și mai jos e o poză făcută de un martor când acesta încerca să o oprească din a face asta. Dau click pe poză și acum înțeleg ce încerca să-mi arate Amira. Ușa se deschide, iar Kira ne privește din prag pe amândouă. Vede laptopul, iar ochii ei analizează imaginea. Trăsăturile îi devin șocate, iar acum înțeleg că toți știau de asta, înafară de mine.