Sclavii Imperiului Mincinos

•Capitolul 26

Toată viața am fugit de probleme. Mi-a fost frică să le înfrunt așa că am ales să le ignor, dar ce pot face acum când cea mai mare problemă a mea se află pe scaunul de lângă mine, iar eu nu pot fugi?

Ares nu a spus absolut nimic dealungul drumului, maxim îmi mai arunca o privire din când în când. Drumul e liber așa că își permite să meargă cu peste 100 la oră. Privesc pe geamul pătat de câțiva stropi de apă cum cilivizația începe ușor să dispară, fiind înlocuită de câmp.

- Ai de gând să mă omori sau ce?

Întrebarea mea a fost mai mult o tentativă de glumă pentru a m-ai dezgheța atmosfera, dar după privirea pe care mi-o aruncă e clar că nu am reușit. Oftez împreunându-mi brațele la piept. Omul ăsta e așa dificil. Nu știu ce dracu să mai fac ca să îi scot un cuvânt din gura aia enervantă.

- Zi ceva omule, mai târât până aici ca să îmi oferi privilegiul de a te auzi tăcând măcar odată în viață?

- Dacă îți dorești așa mult să tac de ce încerci acum să mă faci să vorbesc, Moon?

Îmi dau ochii peste cap, abținându-mă să nu-i trag una doar pentru simplul fapt că este la volan. Face stânga pe o străduță îngustă. Mai multe case vechi, poziționate unele lângă altele se ivesc deoparte și de alta a mașinii. Acum chiar cred că vrea să mă omoare. Trage de volan și parchează mașina vis a vis de una dintre ele. Iese fără a spune ceva, iar eu nu știu dacă să îmi dau centura jos și să trec la volan, ca să fug de aici sau să-l urmez. Nu apuc să iau o decizie căci portiera îmi e deschisă, iar Ares așteaptă cum mâna în șold, să ies. Îmi scot centura cu mișcări lente, încercând să trag de timp. Văd cum ochii îi urmează drumul mâinii mele și tot ce îmi vine în cap este că acum e momentul cel mai bun să îmi iau tălpășița. Râsul său mă face să tresar. Prind capătul centurii, strângându-l între palme.

- Arăți ca o pisică speriată. Hai odată!

Se apleacă eliberând centura din mâinile mele. Mă prinde de mână, îndemnându-mă să ies și asta fac. Picioarele îmi tremură la contactul cu solul moale. Vreau să îmi trag degetele din palma sa, dar strânsoarea devine mai puternică, nu cât să doară, dar destul cât să-mi dea de înțeles că nu-mi va da drumul la mână. Împinge poarta veche și aceasta se deschide cu un scrâțit, semn că nu a mai fost deschisă de ceva timp. Pășim în curte. Pe iarbă sunt aruncate tot felul de mobiliere, de la dulapuri la canapele. Casa pare ca după un icendiu, geamurile sparte, pereți dărâmați și ușa deasemenea lipsește. Inima începe să-mi bată mai tare, dar nu dau înapoi. Intrăm în casă, arată exact ca și în curte, mobilă aruncată, rămășițele geamurilor împrăștiate pe jos, uși puse peste tot, numai la locul lor nu. Parcă sunt într-o șcenă de film de groază.

- Asta a fost casa noastră.

Mă întorc spre el, neînțelegând la ce se referă. Stă cu spatele la mine privind pierdut încăperea.

- A voastră? întreb, pășind spre el.

- Știu ce a descoperit Amira, Tiera. Și știu că ți-a arătat și ție, se întoarce spre mine, privindu-mă reținut. Asta a fost casa mea și a Corei.

Cora? Deci așa o cheamă.

- Aici a început totul. Pe atunci eram un puștan speriat de ideea că iubita lui nu a găsit ce își dorește la el și a căutat la altul. Exista probabilitatea ca acel copil să fie al meu, dar ea a negat asta și sper să fii avut dreptate, Tiera.

Pășește printre cioburile de sticlă care se fărâmă sub greutatea pantofului său.

- Ai fii vrut să fie al tău?