Sclavii Imperiului Mincinos

•Capitolul 38

《CAPITOL NEEDITAT》

Picioarele îmi tremură la contactul cu podeaua rece. Mă ridic cu greu, trosnindu-mi spatele înțepenit de la poziția proastă în care am stat toată noaptea.
Aseară am ajuns în cameră și cum m-am așezat nu m-am mai mișcat. Am măsurat fiecare cuvânt spus de Eros. Am încercat să mă mint că nu are dreptate, dar am ajuns la concluzia că e în zadar. Avea și știam prea bine.
El mereu a încercat să se aproprie de mine, iar eu am acceptat asta doar pentru a m-am simți apreciată, iubită...

Îl comparam mereu cu Ares și nu pot nega că deseori îl vedem pe el în locul lui. Am făcut ceea de ce am fugit și Eros și a dat seama. Nu-i prost, niciodată nu a fost. Era de așteptat că mă va mirosi instant, dar idioata de mine nu s-a gândit așa departe.

Mâna îmi tremură pe clanță când o apăs. Ușa se deschide cu un scârțit ascuțit, oprindu-se în perete. Pășesc în interior. Pașii îmi sunt mărunți. Nu știu cum să mă comport sau ce să spun, așa că aleg doar să-l privesc. Ochii îi sclipesc jucăuș în lumina oglindită în geam, iar buzele i se curbează încet, ajungând să-mi zâmbească cu toată gura.

Sunt aproape debusolată de zâmbetul său. Mă așteptam să țipe la mine, să spargă lucruri și să mă dea afară, dar el îni zâmbește. Clam și cald. Se ridică de pe marginea patului și din doi pași ajunge în fața mea. Îmi cuprinde talia cu abele mâini trăgându-mă mai aproape de el. Pielea îi miroase a mentă, iar părul îi e răvășit de parcă tocmai ce s-a trezit. Asta ar explica de ce nu m-a certat până acum după tot prin ce l-am făcut să treacă.

Se apleacă spre mine și simt cum picioarele îmi devin moi, atunci când buzele i se lipesc de fruntea mea. Poposește acolo, tăcând. Doar inspirând adânc din când în când. Toate sentimentele și gândurile mele sunt date peste cap. Nu înțeleg cei în interiorul... nu cred că am înțeles vreodată. Dar acum e diferit. E o neînțelegere plăcută, frumoasă. Una pe care nici nu vreau să o dezleg.

Tot amalgamul ăsta de emoții mă face să vreau să plâng și oricât aș vrea să nu stric momentul ăsta simt cum ceva curge pe obrajii mei. E prea târziu să mă opresc. Nici nu cred că am puterea de a o face. Degetele mi-se împleticesc în tricoul său, trăgându-l spre mine. Nu reacționează, lăsându-mă să mă exprim în voie. Mă lipesc de el, afundându-mi capul în pieptul lui și strângâd încontinuare de tricou. Mâna îi urcă în părul meu pe care-l mângâie în liniște, ceea ce mă face să plâng și mai tare.

Mă simt vinovată și al dracu de neputincioasă. Am grești. Nu doar față de el, ci față de amândoi. Mi-am condamnat viitorul gândindu-mă la trecut, dar el a fost aici, arătându-mi ieșire din mormântul în care singură m-am arunacat. În care mi-am plâns de milă. Eu nu sunt așa. Nu eram...
Mi-am ucis sufletul, lăsându-mi trupul fără nădejde să umple ca un cadavru viu prin lumea asta nenorocită. Mi-am ucis sufletul și m-am ucis pe mine.

- Ajută-mă să trăiesc, Eros, îi șoptesc. Ajută-mă să iubesc.

Îmi ridic capul, lăsându-mi fața plânsă, expusă priviri sale. Zâmbește, rdicându-și mâna pentru a-mi cuprinde obrazul în palma sa. Își plimbă degetele ușor pe sub fiecare lacrimă, conturând-o, apoi, ștergându-o.

- Te voi ajuta să trăiești, Tiera, spune lăsând-se spre fața mea. Te voi ajuta să mă iubești.

Buzele i se lipesc de ale mele. Mă las contusă de el. Îl las să facă ce vrea din mine, pentru că știu că orice ar face va fii spre binele meu. Spatele mi-se lipește de așternutul moale al patului său îmbrăcat complet în alb. Nu și-a desprin buzele o secundă de ale mele. Nici când m-a ajutat să-i scot pantalonii, nici când m-a ajutat să-i scot pe ai mei.