Sclavii Imperiului Mincinos

•Capitolul 4

Deschid ochii și văd un tavan alb. Îmi învârt capul puțin prin cameră și din cum e amenajata pare a fii una de spital. Dau să mă ridic, dar durerea din zona abdomenului e prea insuportabilă.

Mă las înapoi pe perna moale și aud cum ușa se deschide. Nici nu mai ridic capul. N-am chef de vizitatori acum.

- Ești mai bine?

Vocea enervantă a pălugii mă face însă să îmi ridic privirea atât cât pot.

E îmbrăcat doar într-o cămașă albă, descheiata la primi nasturi și ține în mână sacoul negru pe care îl arunca la picioarele mele.

- Da, iubitule!

Pupilele i se măresc pentru câteva secunde, dar nu îi i-a mult să îmi înțeleagă apropoul. Râsul său scurt mă face să mă încrunt. Se așează pe scaunul de lângă patul meu și se lasă pe spate privindu-mă de sus. Arogantul!

- În primul rând ai făcut bine să te supui asa repede vorbelor mele, deși nu știi nici acum despre ce e vorba. În al doilea rând, ai fost acceptată în mafie.

Dau să mă ridic în fund uitând complet de rana mea încă nevindecata până în momentul în care simt cum un cuțit îmi străpunge piele și icnesc puternic. Brațele lui mă prind de umeri și mă ajută să mă așez. Mă rezem cu spatele de perete și îmi dau capul pe spate.

- Cum adică? Nu trebuia să mă vadă șeful ca să fiu acceptată?

- Ba da, dar după ce i-am trimis CD-ul tău a picat pe gânduri, nu știa dacă să te accepte în mafie fără să te mai vadă sau nu, dar accidentul și felul în care ai recționat și ți-ai bandajat rana l-au convins că ești demnă, mă lămurește.

- Bine, dar totuși, nu mi-ai spus ce a fost cu acel joculeț de-a "iubiți", spun făcând ghilimele în aer.

Privirea sa verzuie inspectează camera parcă ezitând să-mi ofere un răspuns. Îmi întorc și eu privirea spre geam încercând să mi ocup timpul cu ceva în timp ce el își cântărește vorbele.

- Odată intrată în mafie nu poți fii lăsată înafara bazei singură. Avem mulți dușmani ce o să încerce să ne atace prin tine răpindu-te și storcându-te de informați. Trebuie ca măcar verbal să știe că ești a cuiva și nu e bine să se atingă de tine. Momentan, eu am fost singurul liber pentru acest "post".

Nu mă întorc spre el când cuvintele încep să iasă din gura sa, privesc în continuare pe geam si aștept să plece. Înconjoară patul și merge la geam. Își aprinde o tigară și își întoarce privirea spre mine.

- Când pot pleca?

Îmi pun mâinile pe pat și cu o durere insuportabilă, pe care încerc să nu o arăt, reușesc să mă așez pe marginea patului. Brunetul aruncă țigara pe jumătate fumată și își i-a sacoul.

- Dacă te simți bine îți pot completa fișa de externare,

- Mă simt minunat.

Aprobă din cap și iese.
Am mințit. Mă simt îngorzitor, dar cred că 90% din starea asta se datorează faptului că sunt într-un spital. Le urăsc.

Îmi plimb ochii prin cameră și văd pe o mini noptieră câteva haine. Le înșfac repede și mă îmbrac cu ele. Îmi prind parul într-o coadă și ies din salon. Merg pe coridor până dau de recepție. Îl văd pe Ares completând foile cu spatele la mine și când termină le întinde fetei de acolo mulțumindu-i politicos. Când se întoarce și mă vede, nu are nici un fel de reacție, pur și simplu îmi face un semn din cap spre ușă și eu îl urmez.

Ieșim din spital și mergem în parcare unde era masina sa. Urcăm și îmi pun centura de siguranță. Nu pot spune că am prins frică de mașini. Nu am făcut-o. Nu e primul accident de care am parte, și categoric nu e cel mai rău. Îmi las capul pe spătarul scaunului și închid ochii.

▪︎▪︎▪︎▪︎▪︎▪︎▪︎▪︎▪︎

Alerg fără să știu unde mă duc. Tot ce vreau este să scap. Îi aud cum strigă după mine și mă anunță că nu pot fugi la nesfârșit. Au dreptate. Știu că nu pot face asta, dar nu vreau să mă opresc. Fug și tot fug, până ajung pe strada mea. Singura scăpare e să intru în casă chiar dacă știu că o să o sperii groznic pe bunica când mă va vedea plină de sânge și lovituri. Alerg spre ușă și caut cheile rătăcite prin buzunar. Mai au puțin și mă ajung. Găsesc în sfârșit blestematele alea de chei și le bag în broască deschizând ușa. Intru repede și o închid în urma mea punând zăvorul. În casă e o liniște ciudată. Nu se aud nici pisicile ce miaună neîncetat și nici știrirle ce niciodată nu sunt oprite. Fie noapte sau zii.

- Bunico, am ajuns! o anunț și mă descalț.

Ciudat! Nici un raspuns. Merg în living și o găsesc cu spatele la mine pe canapea. Camera era slab luminată doar de o veioză și un miros ciudat se simțea in toata casa.

- Bunico, ești bine? O întreb și mergând încet spre ea.

Scot un țipăt când îi văd ochii goi ce mă privesc fără viață. Avea... avea burta tăiată și organele scoase.

Deschid ochii și încerc să îmi refac ritmul de a respira ducându-mi mâna la piept și îmi închid ochii calmându-mă ușor, ușor.

- Ești bine?

Aproape că țip când aud vocea lui Ares. Îmi întorc privirea spre el și observ că suntem tot în mașină.

- Doamne, spun cu mâna pe inima. Am uitat ca esti si tu aici, îi mărturisesc.

Îmi cobor privirea spre mâna mea și observ că e prinsă strâns de antebrațul său. O retrag ca arsă și murmur un scuze. Din fericire acesta doar dă din cap și nu pune alte întrebări.