Sclavii Imperiului Mincinos

•Capitolul 35

Așez ultima farfurie înapoi în dulap și îl închid repezită. Ușa se trântește mai puternic decât plănuiam, iar sunetul îl face să-și ridice ochii spre mine.

- Nu demola, Moon. N-avem timp să schimbăm mobila.

Lasă telefonul pe masă, îndreptându-și toată atenția spre mine. Îmi zâmbește și zâmbetul ăla e al naibii de molipsitor, dar reușesc să nu o fac și eu.

- Amuzant, Ajax, spun, aruncând cu cârpa din mâna mea în el. Poate ar trebui să mă lași să-mi fac treaba și să nu mai comentezi atât.

O prinde cu o singură mâna și o lasă, zâmbind pe masă. Îmi dau ochii peste cap, întorcâdu-i spatele. Se crede așa fermecător. Adică nu că nu ar fii, dar.... nu mai contează.

Bravo, Tiera! Nici tu nu știi ce simți.

- Unde ar mai fii amuzamentul dacă aș tăcea?

Îi simt respirația aproape de urechia mea și să fiu a naibii dacă știu când a ajuns în spatele meu. M-am obișnuit cu mersul lui silențios, dar nici chiar așa, nu a scos nici un sunet.

- Te-ai blocat?

DA.

- Nu, spun cu jumătate de gură. Ar trebui să te oprești din a te mai furișa așa în spatele meu, ești patetic.

Mă întorc, dar când am zis că e în spatele meu nu m-am gândit că e aproape lipit de mine. Piepturile ni-se ating și dacă nu m-aș fii dat în spate buzele ni s-ar fii unit. Las ochii în jos, respirând greu. Nu mă așteptam la asta. Nu mă așteptam la el atât de aproape de mine. Îi simt mâna pe talia mea și tresar, dar asta nu-l face să se îndepărteze. Mă trage spre el, făcându-mă să-l privesc în ochii nedumerită de mișcările lui.

- Cred că aseară nu m-am făcut înțeles așa că mă văd nevoit să mă repet. Nu. Pleci. Capul. În. Fața. Nimănui, silabisește, privindu-mă serios.

Își lasă capul spre mine, iar nasurile ni-se ating. Mă blochez total, nu știu ce să fac. Mi-e frică să îmi mișc vrun mușchi. Mi-e frică până și să respir. Îl privesc și... la dracu! Iar mă fură maroniul ăla nenorocit. Mă simt ca într-o cușcă. O cușcă al naibii de dulce dacă asta are vreun sens. E ceva urât-plăcut. Nici eu nu înțeleg ce vreau să spun cu asta, dar, cumva, pentru inima mea are o logică.

- Tiera.

Clipesc buimacă, prividu-l în continuare. Râde și își duce mâna sub bărbia mea, ridicând-o. Buzele ne sunt aproape, prea aproape și să fiu a naibii, dar am senzația de ale săruta. Par așa moi, așa fine...

- Văd că îngerii ți-au furat gândurile, spune, lăsându-se încă puțin spre mine.

- Dacă îngerii au coarne fii sigur de asta.

Încă puțin.

- Coarnele pot fii îndepărtate cu timpul, Tiera.

Nu mai e mult.

- Dar păcatele rămân, șoptesc pentru că mi-e frică de ce ar putea cauza cuvintele prea puternice spațiului dintre noi.

Ne despart două suflări, o mișcare.
Ne despart atât de puține în momentul ăsta, dar el alege să staționeze, să mă șicaneze cu distanța dintre noi. Aș vrea să mă las purtată de impuls, să sar pe el și să-i acaprez eu buzele, dar jocul ăsta mă atrage și sunt tare curioasă cum se va termina.

- Păcatul ne-a creat.

De ce simt că discuția asta o ia pe alte căi?

- Atunci păcatul ne va despărții?