Sclavii Imperiului Mincinos

•Capitolul 36

《Bună, scumpii mei! Scuzați întârzierea, dar sunt într-o pasă proastă cu scrisul. Nu prea mai am motivația de a scrie de 4 capitole încoace și trag să scot măcar unul complet. Sper să vă placă!💗》

Gândește-te cum ar fii să fii doar tu cu tine pe un balcon gol și singuratic, exact ca tine. Să privești apusul zâmbind în sinea ta știind că doar soarele, cerul și luna îți cunosc toate secretele, slăbiciunile, lacrimile și bucuriile. Singuri care te ascultă în tacere privind cu amărăciune cum te lași purtat de valurile nostalgiei. Vrei să le mulțumești, dar știi ca nimeni nu o să îți răspundă. Vrei să țipi toată frustrarea ta, dar știi că nimeni nu o să audă. Vrei să plângi, dar știi ca nimănui nu o să îi peste. Lași pleoapele să îți acopere pupilele deja obosite de toate răutățile văzute. Vocea din interiorul tău strigă să reziști, mintea spune să nu renunți, dar inima șoptește că nu mai poate. Te lasi din nou tras în adâncurile întunecate sperând că măcar acolo te vei simți mai bine. Acolo e diferit, te simți iubit, protejat chiar daca esti singur, complet singur. Acolo e un loc bun si cald ce te acceptă așa cum ești. Un loc ce te duce înafară vieții și îți trimite o urmă de speranță ce ca de obicei se pierde în colțisorul minții tale obosite și te lasa cu un gust amar. Deschizi ochii și în ciuda expresiei tale triste îi zâmbești din nou cerului și te ridici pășind mărunt spre cușca ce te ține captiv zilnic și ține loc de viață.
Așa au decurs în mare parte zilele mele în San Jose. Mă lăsam purtată de fiecare sentiment, încercând să mă ascund cumva de realitate. Nu voiam să accept aspectele ei și în mod cert, să o înțeleg. Mi-a fost și probabil încă îmi este frică de ea și de cât de meschină poate fii, dar încer să uit, să trec peste.

O voce masculină răsună în boxele avionului anunțându-ne că urma să aterizăm și trebuie să ne punem centurile. Sunt luată pe nepregătite din moment ce tocmai voiam să merg la baie și deja mă ridicasem, parcurgând câțiva pași în față. Pufnesc, făcând cale întoarsă. Scaunul meu e lângă al Kirei care de cum s-a văzut așezată a și adormit, dar acum e ocupat de Amira.

- Ce s-a întâmplat? șoptesc, prizându-mă de spătarul unui scaund când avionul e lovit de o turbulență ce mă dezechilibrează.

- Kira doarmea, iar tu nu erai aici să-i pui centura. Acum mi-am pus-o și eu, nu m-ai stau să o dau jos, așa că du-te pe locul meu.

Indică cu degetul mare în spatele ei. Înclin din cap, știind că nu am de ales. Înaintez un rând și dau de Eros, ce stătea pe locul de la margine.

- Ăla e locul Amirei? întreb, indicând locul de la geam.

- Âhâm..

Căcat!

Nu știu ce mă face să-mi simt picioarele așa moi. Răspunsul sau felul în care l-a spus.
Îmi mușc buza pe interior, expirând tot aerul ținut captiv în plămânii mei. Genunchii ni-se ating atunci când mă strecor prin micul spațiu dintre picioarele lui și scaunul vecin. Sunt pe aproape să ajung la locul meu când un alt turbulenț străbate avionul și neținându-mă de nimic, îmi pierd echilibrul. Eros încercă să mă prindă și își duce mâinile pe talia mea. Piciorul îmi alunecă, reușind să cad în poala lui.

Ne privim reciproc, dar nici unul nu scoate un cuvânt. Mâinile îmi sunt pe pieptul lui, iar ale sale în jurul meu. Arătam ca doi tâmpiți.

- Îmi... Ă... Scuze, mă bâlbâi, ridicându-mă și așezându-mă într-un final pe scaunul meu.

Iau centura, privind cu coada ochiului spre el. Mâinile îmi tremură ca dracu și nu reușesc să o închid.

- Haide odată! murmur, enervată și jenată în ultimul hal.