Sclavii Imperiului Mincinos

•Capitolul 22

Toți oamenii îmbrăcați în negru înconjoară sicriului de lemn masiv. Samanta urlă de durere, înecându-se pe alocuri cu propriile lacrimi, iar Damian o susține mângâind-o și rugând-o să se liniștească. Nici eu nu m-am putut abține de altfel, am plâns când am aflat că a murit, am plâns când l-am văzut mort.

Nu am putut opri inevitabilul, am încercat și am eșuat. Ares era într-o situație critică, avea nevoie de sânge neapărat, așa că Filip a ales să-i doneze în ciudat bolii lui, fără ca el să știe însă. Din păcate s-a dus. În schimb, și-a salvat fiul.

Îmbrăcat tot în negru, cu ochelarii de soare acoperindu-i ochii, Ares stă chiar în stânga mea. Știu că plânge, văd asta după modul in care i se zguduie umerii din când în când. Respiră lent și greoi, se învinovateste, stiu asta, dar n-am cum să-l conving că așa a fost să fie, e mult prea încăpațânat.

Privirea s-a alunecă spre mine sesizând că mă holbez la el. Îi zâmbesc trist în timp ce mâna mea se întinde timid după a lui, se oprește la doar câțiva milimetri de ea așteptând să văd daca mă lasă să îl ating. Se uită in jos și rămân surprinsă când mâna sa o prinde strâns pe a mea. Nu spune nimic, doar se uită în fața spre coșciugul tatălui său înghițind în sec.

- Ares, șoptesc apelacându-mă spre el, cred că ar trebuii să mergi și tu în față. Îmbrățișează-ți mama, orice ti-ar fii spus nu e momentul să fii orgolios. Amândoi suferiti la fel de mul.

Tot ce face e să mă ignore, tipic lui.

-Te rog, Ares! insist

Oftează și mă trage după el până în dreptul mamei sale. Samanta mă privește urât, dar e la fel de obosită ca și mine să se mai certe. Damian vine spre noi și își bate fratele pe umăr, iar Ares îl trage cu o mână la pieptul său, unde continuă să plângă. Totuși, Ares nu îmi dă drumul la mână, din contră, mă strânge mai tare, probabil încercând să nu izbucnească și el în plâns. Samanta se aproprie și ea, iar în momentul acela îi dau drumul mâinii sale și mă retrag lângă KJ și Kira ce plânge în brațele lui. Amira și Otto sunt mai în față atenți la Julia, mama lui Filip ca în caz de ceva să fie pe fază. Săraca e distrusă. Cine a spus că un părinte care-și îngroapă copilul nu va mai fii om după a avut mare dreptate.

Ares o ia și pe mama sa în brate moment in care toți trei încep să plângă, iar inima mea se rupe în două când văd cele două lacrimi ce crug încet pe sub rama ochelarilor săi. O ruptură pentru fiecare lacrimă a lui.

                                   ▪︎▪︎▪︎▪︎▪︎▪︎▪︎▪︎▪︎

Slujba s-a încheiat. Toți ne-am adunat în livingul sediului, iar Ares, odata ce am ajuns s-a închis in camera lui. Nu am avut curajul de a mă duce după el, stiu că vrea să fie singur acum.

- Ar trebui să te duci la el, ai așteptat destul.

Capul meu se mișca încet spre Damain. Stă cu coatele pe genunchi, în fața mea. Neg din cap, oftând.

- Nu mă v-a primi, spun cu un regret greu de ascuns.

- Nici n-ai încercat, mă contrazice, du-te Tiera. Te rog!

Îl privesc în ochii și pot citi îngrijorarea în ei, îi e frică să nu facă Ares ceva, iar asta mă duce cu gândul că știe ceva ce eu nu știu.
Mă ridic într-un final și cu pași mărunți înaintez spre usa camerei sale. Inițial bat, dar când văd că nu răspunde decid să dau buzna fără invitație.

Intru și închid ușa cu cheia după mine, asta în cazul în care vrea să plece fără să îmi spuna ceva ca de obicei. Mă uit prin cameră și îl zăresc pe marginea patului, cu spatele la mine. Dă frenetic din picior, și pare că mai are putin și sparge totul din cameră. Mă aproprii de el, dar mă oprește imediat.

- Pleacă! e tot ce spune, răstit.

Nu-l ascult și continui să pășesc spre el pâna aproape ajung în fața sa. Se ridică brusc și apucă o vaza pe care o aruncă în petrete.

- La dracu, Tiera, pleacă! strigă din toți plămânii la mine, dar tot cu spatele mă tratează.

Nu spun nimic și merg înainte. Poate că vaza aia ar fii trebuit să mă sperie, dar în momentul ăsta nu mă mai miră nimic din ce e capabil.

- O să plec doar când mă vei da afară cu propriile tale mâini, îi spun știind că nu v-a face asta niciodată.

Ajung în spatele lui și îi aud respirația accelerată. Mâinile îi sunt strânse în pumni, iar maxilarul încleștat. Oftez lăsându-mi capul pe spatele său, iar mâinile le trec de o parte și de alta a taliei sale. Pentru câteva secunde se opreste din respirat și simt cum se detensionează ușor. Mâinile sale se așează încet peste ale mele începând să îmi mângâie degetele.

- Știi că în momentul ăsta aș putea să te omor, Tiera, șoptește lipsit de puteri.

- Ai putea... asta dacă nu ai fii ajuns să te simți părăsit de toți și toate fără mine în prezența ta.

Liniștea se lasă între noi, iar pentru câteva minute rămânem în poziția aia, asta până când el se întoarce încet spre mine și îmi permite ochiilor să-i văd lacrimile uscate de pe obraji.

- Ești prima femeie în fața careia mă arăt slab, îmi spune ducându-și mâinile după talia mea în timp ce ale mele se pun deoparte si de alta a obrajiilor săi, mângâindu-i încet.

Văzându-l așa nu mă pot abține și simt cum o lacrimă se rostogolește din ochiul meu stâng. Își aproprie încet fața de a mea, iar buzele sale calde îmi ating obrazul.

- Și ultima, îmi șoptește aproape de urechie.

Inima mea parcă se oprește în loc, la fel de șocată ca și mine. Îl privesc în ochii căutându-i ironia, minciuna... orice, dar tot ce văd e adevăr. Închid ochii și îmi las capul pe pieptul său.

- Dacă s-ar putea asta... șoptesc atât de încet în cât abia si eu mă aud.

O bătaie puternică se aude în usă și tresar. Ares se uită întrebător la mine ca apoi să deschidă ușa. KJ intră năvală peste noi și după expresia lui pare extrem de speriat.

- Ce s-a intâmplat?

Respiră sacadat și pare că a fugit de a rupt pământul până aici.

- Ares, se oprește pentru a respira, mama ta-

Ares nu asteapta să termine că o ia la fugă pe hol.

- Ce s-a intâmplat cu Samanta, KJ?

- Vrea să se sinucidă.