Maestra evadării

[Cei pe care îi iubim]

De data asta, bărbatul a fost cel care a tăcut, fixând-o cu privirea. În acel moment, în semiobscuritatea salonului, nu văzu nimic altceva decât o femeie rănită, legată, singură, disperată. Disperată, acesta era cuvântul. Și ca de fiecare dată, îl făcuse praf cu propriile cuvinte și îl făcuse să se simtă ca cel mai mare dobitoc din lume. Poate că asta și era. Sau poate că aceea era arta manipulării. Sau poate pur și simplu spunea adevărul, așa cum o făcea mereu, le striga tuturor adevărul fix în față, fără menajamente sau ocolișuri.

- Nu eu am atacat-o pe Luna, dacă asta insinuezi, i-a zis după o scurtă pauză silențioasă. Și nu eu te-am rănit nici pe tine, te-ai ocupat singură de asta. Eu doar m-am asigurat că ieși vie din rahatul ăsta, îi vorbi mult mai calm.

- Știu asta, i-a răspuns, lăsându-se ușor pe spate. Știu mai multe decât crezi tu. Mult mai multe.

- Ce i-ai spus Lunei? A meritat toată mascarada?

- Asta nu te privește absolut deloc, i-o tăie, negând din cap. Dar acum poți sta liniștit, promit că nu mai fug, își mișcă încheietura încătușată, lovind zgomotos metalul de tăblia patului.

- Nu-ți dau drumul, a zis pe un ton foarte serios.

- Nici nu ți-am cerut asta, se supuse, indiferentă.

- La prima oră ne întoarcem în Cruce, să nu-mi mai faci probleme, i-a zis peste umăr, închizând ușa salonului în urma lui, lăsând-o singură în întuneric.

Malikah închise ochii, liniștindu-se, sau cel puțin, încercând să facă asta. Era atât de obosită, atât de agitată, atât de tensionată. Simțise armele căutând-o, simțise pulsul asistentei pe care aproape o sugrumase, simțise viața ce se forma înăuntrul Lunei. Simțise totul. Și totul o devastase. Nu putea onora rugămintea Lunei, oricât și-ar fi dorit. Dacă voia să reușească, nu putea reuși decât singură, cel puțin, nu cu acel plan. Planul ei de evadare, însă, deși era unul strălucit, nu acoperea un singur detaliu, detaliu pe care nu îl luase niciodată în calcul: dorința de a mai avea pe cineva alături pe drumul lung și anevoios al libertății. Nu își dorise niciodată să ia pe nimeni după ea. Niciodată, până atunci.

Având o mână legată și cealaltă blocată în gips, i-a fost greu să se întindă pe saltea, dar reușise. Perna rămăsese căzută pe podea, și fix acolo o și lăsase. Rămase cu obrazul lipit de așternutul rece și își strânse picioarele la piept, adormind la scurt timp după aceea, profitând de orele rămase până la răsărit pentru a se odihni.

Trecuseră ani de zile de când nu mai dormise un somn odihnitor, în liniște și siguranță. Nu că aceea ar fi fost cea mai bună noapte din viața ei, însă se simțea mai în siguranță în spital decât în închisoare, unde oricând ar fi putut oricine să o atace exact așa cum fusese atacată Luna. Era o ruletă, întotdeauna o ruletă. Și nu scăpa nimeni, venea rândul tuturor, mai devreme sau mai târziu. Nimic nu este mai obositor decât să trăiești într-o frică pur constantă, într-o alertă continuă, într-o luptă fără sfârșit. Adormi cu gândul la fiica ei, la toate lucrurile care ar fi putut să stea altfel, dar de care se alesese praful.

Cassian ieși în curtea interioară a spitalului, salutându-și colegii din mers și aprinzându-și țigara aia de care avea atât de mare nevoie pentru a-și limpezi gândurile. Era frig, iar frigul îi menținea luciditatea, luciditate care avea grav de suferit când era în preajma Malikhai. Cum reușea de fiecare dată să facă asta, să îl bată la propriul joc, cu propriile cărți? Cum reușea să îl scoată de fiecare dată personajul negativ? De ce naiba nu putea pur și simplu să și-o alunge din minte, ca pe oricare alt gând nedorit? Doar avea atâtea gânduri rele pe care și le reprima, pe care le tăia din start de la rădăcină, până să apuce să crească prea mult. De ce nu putea să facă asta și cu privire la ea? Fumă două țigări una după alta, iar când și-o aprinse pe a treia, apăru și Palacios în dreapta lui, întinzându-i o cafea fierbinte într-un pahar mic de carton.