Maestra evadării

[Oamenii cu merele verzi]

- Mere verzi, râse femeia, privind conținutul tăvii, care era în fiecare zi aproape același, cu mici diferențe. În acea zi primise un mic bol de orez cu câteva legume fierte, două chifle rotunde, o sticlă de apă și două mere verzi, care erau întotdeauna principala ei opțiune la cantină. Avea un măr în plus. Era un detaliu important. Zâmbi.

- Cine îmi pregătește masa, Luna? Ea știe că nu mănânc carne, a zis, lăsând tava pe pat. Cassian rămase în dreptul ușii, evitând să-i spună că și el observase acest aspect în legătură cu ea. Observase multe detalii despre ea, mai ales de când o încarceraseră. O putea studia de aproape, fie și doar câteva minute pe zi, cât timp îi aducea mâncarea, mâncare pentru care, apropo, conducerea îl avertizase în nenumărate rânduri.

Conform regulilor Crucii, reguli impuse mai cu seamă de noul director, deținutele încarcerate nu aveau dreptul la porțiile zilnice de hrană, ci doar la apă. Și acesta era un motiv pentru care să stai închis în carceră era cel puțin îngrozitor, pentru că erai pur și simplu lăsat să mori de foame la propriu.

Sandoval a invocat rezultatele științifice ale cercetătorilor, însă, rezultate care arată faptul că un om este capabil să supraviețuiască până la șaptezeci și trei de zile fiind complet privat de orice sursă de hrană, însă fiind hidratat corespunzător. Persoanele care au ținut greva foamei au decedat, de cele mai multe ori, după aproximativ patruzeci și șase și șapte și trei de zile.

Directorul a râs de aceste cifre din dreptul fructierei sale pline, explicând faptul că primul susținător al grevei foamei din lume a murit în exact a patruzeci și șasea zi, în timp ce sentința Malikhai era de fix patruzeci și cinci de zile, dar Cassian nu găsi deloc amuzantă comparația. Mai mult decât atât, îl îngrețoșase până peste măsură, ieșind din biroul lui având pe față expresia unui om aflat pe punctul de a vomita.

Nici Cassian, nici Palacios nu au putut accepta acel tratament inuman, însă, motiv pentru care Malikah și celelalte deținute încarcerate primiseră de mâncare în fiecare zi. Ei nu voiau să lase acel loc să se transforme într-un nenorocit de lagăr de concentrare nazist.

- Luna este spitalizată momentan, i-a răspuns, iar Malikah rămase nemișcată, o umbră de șoc traversându-i chipul. Rămase în dreptul ușii, nemișcată.

- Ce a pățit?

- Nimic foarte grav, însă mai rămâne sub supravegherea medicilor o vreme.

- Ce a pățit? repetă, o idee mai tare, apropiindu-se.

- Viol, i-a spus după câteva secunde de liniște. Știi cum stau lucrurile în închisorile de femei, ridică aparent nepăsător din umeri, deși acest lucru nu era deloc adevărat. Malikah tăcu, lăsându-și brațele să-i atârne pe lângă corp. Cassian și-a dat seama că femeia nu se prefăcea, vestea chiar nu-i picase bine deloc.

- E grav, din moment ce e în spital, a presupus cu evidentă amărăciune. Un viol nu ți se pare un lucru foarte grav?

- Viața ei nu e în pericol, se va întoarce în curând, o asigură, iar Malikah își fixă privirea într-un punct mort, pe perete.

Adevărul era că ținea mult la Luna, iar ea nu ținea la prea mulți oameni de obicei. Țiganca pur și simplu i se cuibărise undeva foarte aproape de suflet. În plus, știa foarte bine prin ce trece. Prin Iad; fusese și ea pe acolo. Cassian continuă să o privească.

- N-ai înțeles corect ce am vrut să spun, păru că se scuză. Voiam să spun că nu este rănită grav.

- Mulțumesc pentru mâncare, mormăi într-un final, întorcându-i spatele și reluându-și locul pe podea, fără să se atingă de nimic din ceea ce îi adusese. Îi pierise brusc orice poftă de mâncare. Cassian nu plecă imediat, însă. Știa că urma să o mai vadă abia în ziua următoare, ceea ce însemna o veșnicie.