Maestra evadării

[După anarhie]

- La ce dracu' îi deschid alt proces? Oricum își petrece jumătate din viață aici, în rahatul ăsta, păru brusc enervat.

- Cred că vor să își petreacă aici și cealaltă jumătate de viață, ridică din umeri, observându-i frustrarea.

Palacios nu era de regulă o persoană foarte vorbăreață și implicată în diversele chestiuni sociale, era mai de grabă o persoană de tip șoricel, silențioasă și strângătoare, sperioasă dar plină totodată de curiozitate. Observase interesul lui Cassian pentru deținuta 666 încă din prima sa zi de lucru, de când intrase în prima lui tură în Crucea Nopții și încerca să ia cât mai corect pulsul lucrurilor pentru a nu o da în bară, așa cum avea prostul obicei.

Îi plăcea să fie atent la detalii, așa că i-a fost greu să nu observe cum Cassian o urmărea pe Malikah cu privirea la cantină, cum rămânea cu ochii fixați asupra ei secunde în șir, atunci când ea nu era atentă, cum îi urmărea cu atenție fiecare gest și fiecare mișcare, cum îi rămânea mereu prin preajmă când își făceau apariția oamenii lui Alvaro pe lângă ea. De parcă ar fi vrut să o protejeze, de parcă i-ar fi căutat constant prezența. Acum știa că acest lucru era adevărat. Știa că, dintr-un motiv sau altul, Malikah era puțin mai specială pentru el. I se părea un lucru simpatic. Îi plăceau oamenii empatici.

Cassian își termină țigara, țintind-o la coșul de gunoi.

- În fine, zise el. Intru în tură, mă car. Mulțumesc pentru cafea, își luă la revedere, mergând spre a-și face rondul. Patruzeci și cinci de zile, își repetă în minte. O nenorocită de eternitate în care o vor ține închisă ca pe un animal sălbatic, într-o cușcă. Din cauza unui libidinos.

Ziua de după furtună a fost una liniștită și fără alte incidente picante. Deținutele au mâncat în liniște, mâncarea lor cu gust de carton. Gardienii nu au mai făcut scandal. Directorul a fost tăcut. Pedro aruncă pe birou un raport cât jumătate din Biblie, oftând cu năduf și plictiseală înainte să soarbă o gură lungă din cafeaua amară din termos. Fusese chemat să facă ordine, așa cum se întâmpla în urma unei sinucideri, tentative de crimă ori chiar vreo crimă în sine. Pedro era omul dosarului cu șină și ura acest aspect al meseriei sale. Iubea să vâneze ucigași, fusese pasionat de criminalistică și criminologie încă din adolescență, dar toate hârțoagele din urma unui atac îi dădeau dureri de cap și multă anxietate. De obicei, abia aștepta momentele de interogatoriu. De data aceasta, însă, nu era chiar atât de nerăbdător.

Știa că Malikah Zahir este ca o oglindă în care se reflectă doar ceea ce are în față; nu se trăda singură niciodată și nu scoteai nimic de la ea. Îți zâmbea frumos dacă îi zâmbeai și te privea în ochi fără pic de ezitare. Să încerci să scoți adevărul de la Malikah era ca și cum te atunci în gol, sperând să prinzi o pasăre în zbor cu dinții. Ați înțeles ideea. Era periculos, caraghios și imposibil. Malikah ajungea întotdeauna numai în punctele pe care și le dorea ea, nu avea niciodată momente de rătăcire sau confuzie. Era o viperă foarte inteligentă și calculată. De aceea Pedro ura să o interogheze. Câștiga de fiecare dată și părea că nici măcar nu depune vreun minim efort în privința asta. Era atât de obișnuită să stea la vorbă cu Diavolul, încât oamenii o plictiseau.

Bărbatul își propti bastonul în podea, ridicându-se de la birou fără prea mare tragere de inimă. O altă zi, un alt măcel. Își luă mapa cazului după el, înaintând legănat pe coridorul ce ducea către mica sală de interogatoriu a închisorii - în mod normal, o cameră de tortură. Doar că suferințele fizice nu aveau niciun efect asupra Malikhai iar Pedro nu era în niciun caz un împătimit al violenței. Știa că i-ar fi putut rupe mâinile și picioarele și tot n-ar fi cedat. Se obișnuise cu mai marile sau mai micile dureri. Și le asumase, trecuse de ele. Durerea nu o mai afecta.