Maestra evadării

[Oamenii răi spun întotdeauna adevărul]

            - Maria! țipă bărbatul în urma ei, un glas gros și înveninat de furie. Maria, treci imediat înapoi!

           Dar Maria a continuat să fugă și mai repede. A ocolit rândul de mașini parcate, a ocolit zidul cenușiu, a trecut printre gardienii care au încercat fără succes să o prindă ca pe o pasăre în zbor.

           - Prindeți-o! striga bărbatul către ei, însă fata a fost mai rapidă decât toată lumea. La un moment dat, însă, se împiedică. Bareta săndăluței de lac se deprinse în fuga ei disperată și o făcu să se prăbușească din plin pe ciment, însângerându-și palmele și genunchii. Deși rănile o usturau îngrozitor, se ridică și își continuă goana până când ajunse în dreptul gardului înalt de gratii, terminat cu sârmă ghimpată - ajunsese la gardul curții și începu să o caute din priviri pe mama ei, însă aceasta nu era acolo. Erau multe femei, însă ea nu era. Inima îi exploda în piept, lacrimile i se scurgeau pe obraji, rănile îi sângerau. Ar fi vrut doar să țipe după mama ei. Ar fi vrut doar ca mama ei să o poată auzi.

         Malikah o observă în timp ce își aprindea o țigară pe care tocmai o rulase cu deosebită implicare. Trase un fum fără grabă, fixând-o cu privirea. Auzise despre haosul de la vizită, toată închisoarea auzise, dar nu o interesau absolut deloc scandalurile conjugale, la fel cum de regulă nu o interesau lucrurile care nu o vizau în mod direct. Copila își încleștase degetele pline de sânge de gratiile gardului și privea dezorientată în toate direcțiile, disperarea desfigurându-i chipul îmbujorat. Lăsă câteva secunde să treacă. Lacrimile o sufocau.

         Cu o mișcare lentă, Malikah se ridică de pe banca metalică și își ascunse o mână în buzunar, în timp ce cu cealaltă fremăta țigara amăruie. Mergea încet, în plimbare, adierile de vânt jucându-se în părul ei întunecat. Se îndrepta spre copilă, pe buze încolțindu-i un zâmbet discret. Maria o privi pe femeia misterioasă, simțind un fior de gheață alunecându-i pe șira spinării. Făcu un pas în spate, înghițind în sec. Malikah se opri în dreptul său, fiind despărțite de gardul înalt de gratii.

         - Hei, o salută femeia. Maria, nu? Fetița tăcută.

         Copila rămase nemișcată, privind-o.

         - Am auzit că nu vorbești, continuă Malikah, lăsându-se pe vine pentru a fi la același nivel cu ea, privind-o fix în ochii mari și speriați. Nu vorbești, dar fugi. Ce crezi că rezolvi dacă fugi? Crezi că mama ta o să se întoarcă acasă? Crezi că tatăl tău nu te va mai răni, dacă fugi? Ești o fraieră dacă asta crezi, continuă, trăgând încă un fum din țigară. Fetița înlemni pur și simplu. Gardienii erau pe urmele ei, nu avea voie acolo. Era într-un perimetru periculos, mult prea aproape de deținute, iar Cassian, care fuma într-un colț câtă vreme stătea de pază, grăbi imediat pasul când o văzu pe fetiță aproape de Malikah. Asta nu putea să fie de bine.

           - Ce aștepți ca să spui adevărul, o invitație specială? Cine crezi că te va salva? Îți spun eu, deci ascultă-mă bine și ține minte. Nimeni, niciodată nu te va salva în locul tău. Vrei să fii bine? Pune mâna și spune adevărul, salvează-ți singură fundul. Și pe al mamei tale, că e vai de capul ei aici. Suferă și va suferi și mai mult. La fel ca și tine.

         Maria doar lăsă buzele să i se depărteze, lacrimile înghețându-i pe obraji. Adevărul o lovise cu mare putere. Își îndreptă spatele, auzind gardienii strigând-o. Mai presus decât strigătele lor, însă, erau cuvintele femeii misterioase. Nimeni, niciodată nu te va salva în locul tău. Lucrul ăsta îi răsuna în minte. Era cel mai adevărat lucru pe care îl auzise vreodată din gura cuiva. Malikah se ridică în picioare, privind-o de sus.