Maestra evadării

[Hârtia veche taie adânc]

       Tastă codul de acces, ridicându-și privirea către celula ei de la etaj, de unde puteai vedea lejer cam tot ce se întâmplă în sector. Celula 666 pentru deținuta cu numărul 666.
Urcă treptele, trecând de toate celulele goale. Toate femeile erau la vizită, mai puțin ea.

        Ea rămăsese în patul de sus din celulă, profitând de lipsa de oameni pentru a fuma o țigară și a citi câteva pagini dintr-o carte veche pe care o alesese la întâmplare din mica și săraca bibliotecă a închisorii. Cassian simți încă de pe coridor fumul amar de țigară. Se opri în prag, ea nu-l remarcase. Câteva secunde, o privi fix. Ținea țigara înjumătățită în dreptul buzelor iar ochii verzi, frumos pictați cu tuș întunecat i se mișcau lent, urmărind rândurile cărții groase. Bărbatul lovi de câteva ori cu pumnul în zid de parcă i-ar bate la ușă. Ea tresări, ridicându-și privirea către el.

        — N-ai voie să fumezi înăuntru, i-a spus pe un ton rece. Drept răspuns, femeia suflă fumul cenușiu în sus. Nu-i zise nimic preț de câteva momente.

        — Cine zice? ridică apoi din umeri.

        — Regulamentul, zise simplu.

        — M-ai încuiat, sincer, nu mai am ce să zic. Îți dai seama cât de mult respect regulamentul, practic mi-aș da și viața pentru ca regulamentul vostru să fie fericit, zâmbi cu ironie, ducând din nou țigara la buze. Măcar lasă-mă să o termin pe asta, apoi îți promit că nu mai fumez aici, adăugă pe un ton ceva mai serios.

         — Mă tem că nu se poate, deja am făcut o excepție pentru tine azi. Stinge-o.

         — Ce excepție? se încruntă, derutată.

         — Stinge-o, repetă.

         — Ai o obsesie, un tic verbal, omule. Stinge-o, stinge-o, îl imită amuzată, zdrobind capătul aprins al țigării de zid. Așa, mai vrei ceva? Îți dau și cartea? Patul? Pe mine? Altceva nu mai dețin, dragule, ridică mâinile în aer în semn de predare. Cassian oftă, resemnat cu ironiile ei veșnic omniprezente.

       — Ai un vizitator, o anunță. Te așteaptă, haide, zise, însă Malikah nu se mișcă din pat. Își sprijini spatele de zidul mâncat de mucegai, jucându-se cu o pagină a cărții.

        — Un vizitator? păru ea însăși uimită. Ești sigur că e aici pentru mine?

       — Malikah Zahir, e doar una aici, nu?

       — Dar eu nu am avocat, nu am familie, nu am prieteni, toți cunoscuții mei sunt deja aici, rămase tot nemișcată. Nu am cerut să văd pe nimeni.

        — E un bărbat pe nume Hamadi, încercă s-o lămurească, dar nu își amintea și al doilea său nume. Hamadi și încă ceva tot cu H. Handbal, își reaminti, pocnind din degete. Îl cunoști, nu?

        O fracțiune de secundă, nu mai mult decât atât, chipul femeii a fost străbătut de o umbră de spaimă. O goni rapid, înainte ca bărbatul s-o poată prinde. Își umezi buzele, păstrându-și tonul vocii egal și indiferent.

        — Da, răspunse într-un târziu. Să plece, nu vreau să-l văd, flutură o mână prin aer, revenind cu privirea asupra cărții.

         — Spunea că e ceva urgent, se încruntă, surprins de reacția ei negativă.

          — Iar eu am spus că nu vreau să-l văd, zise pe un ton tăios și rece. Am măcar dreptul să aleg pe cine văd și pe cine nu. Vizitele se pot refuza, iar eu am refuzat-o. Nu insista.

        Părea brusc foarte furioasă, foarte tensionată. A dat pagina atât de repede încât își despică pielea degetului arătător pe toată lungimea acestuia, sângele făcându-și rapid apariția pe mâna ei, un mic șarpe sângeriu alunecându-i până pe încheietură. Înjură în barbă, închizând cartea. Cassian o privi tăcut, făcând apoi câțiva pași în direcția ei. Femeia își scutură enervată mâna, pierindu-i subit orice chef de glume sau ironii.

       — Ai grijă, dacă te sinucizi pe tura mea, eu răspund de tine, avu o tentativă de glumă, scoțându-și din buzunar un mic pachet de șervețele albe. I-l întinse, iar ea extrase rapid unul, înfășurându-și degetul în el.

        — Bine de știut pentru când voi vrea să mă sinucid, răspunse.

        — De luni până vineri după ora șapte și după ora patru în weekend, în caz că te decizi, îi lasă pachetul pe pat, depărtându-se.

         — Îi spun să plece, atunci, i-a zis peste umăr, iar femeia aprobă, ștergându-și sângele de pe mână.

         Cine ar fi crezut că hârtia veche poate tăia atât de adânc?