Maestra evadării

[Diavolul la feminin]

          - Stai să văd dacă am înțeles, se dezmetici. Încerci să îmi spui că o asasină în serie a fost lăsată să iasă de nebună din carceră, și i s-a mai dat și un pistol? Un nenorocit de pistol încărcat? De ce nu i-ați dat și o mașină ca să evadeze? La dracu', Cass, trebuia să îi luați și niște bilete de avion, și niște acte false bine făcute, ca să fie treaba rezolvată complet! Sunteți nebuni? aproape strigă. 

             - Calmează-te, bine? Nu s-a întâmplat nimic din tot ce spui, a fost prinsă imediat și încuiată, încercă să îl calmeze.

         - Timp în care putea să vă zboare creierii! țipă. Cu arma pe care a găsit-o pe jos, idiotul pământului! Tu știi de ce a fost femeia asta închisă? Știi câte vieți a nenorocit? Știi câte cadavre lasă în urma ei? Te-ai uitat o secundă peste dosarul ăla? Pare a fi scenariul unui film horror în care toată lumea moare! Iar voi îi descuiați ușa, și...

         - Pedro! îl acoperi. Ți-am spus că totul e în regulă. A fost un accident, chiar tu ai spus că accidente se întâmplă tot timpul. În plus, nimeni nu a fost ucis. Nici măcar cel care merita asta.

           - Faptul că nu v-a ucis când a avut ocazia nu e decât un nenorocit de joc pe care să fii sigur că deja și l-a conturat în minte. Totul în mintea ei e o strategie continuă. Ți-a salvat viața, nu? Asta crezi? Pentru că nu ai turnat-o la anchetare. Nici măcar nu ai pomenit-o.

           - Nu cred nimic, se apără.

           - Pentru că dacă asta a făcut, să fii sigur că urmează să te ucidă în toate felurile de două sute de mii de ori de acum înainte, în două sute de mii de moduri diferite. O cunosc. E Diavolul. E Diavolul la feminin. Iar voi sunteți o adunătură de cretini, încheie, lovind cu bastonul în gard înainte de a se retrage cât de repede îi permitea mersul legănat și nesigur, ca de pinguin. Cassian privi în urma lui, și pentru prima oară, se gândi că bătrânul poate exagerează, măcar puțin. Atunci bărbatul se întoarse brusc și, parcă gândindu-se la ceea ce urma să spună, spuse către Cassian:

         - Știi ceva? Ar fi trebuit să-i lași să o omoare.

         Era ora prânzului, ceea ce însemna că deținutele urmau să meargă în sala de mese. Curtea începuse să miroasă a mâncare încălzită, iar mâncarea din închisoare nu mirosea niciodată bine. Bărbatul intră în clădire, știind că era rândul lui să supravegheze prânzul. Cantina era de regulă punctul din care porneau toate revoltele și conflictele, precum și locul în care existau și cele mai multe obiecte ascuțite. Cuțitele și furculițele, fie ele și de plastic, tot puteau deveni adevărate arme în mâinile unui om periculos. Grăbi pasul, deși mirosul devenea tot mai deranjant. În locul lor, probabil că și el ar porni o revoltă.

        Când ajunse pe hol, zona deja se aglomera. Mulțimea de pași, de vorbe, mici râsete, înjurături, glume, țipete, grabă. Femeile mergeau de regulă la masă în grupuri mai mari sau mai mici, care mai de care mai gălăgioase. Cele mai periculoase și novicele mergeau de regulă pe cont propriu, cele din prima categorie alegeau orice masă voiau și nu stăteau niciodată la coadă, iar novicele erau întotdeauna ținta ironiilor și a incidentelor. Le puteai diferenția ușor după uniforme, canarii galbeni erau boboacele, cele în portocaliu era veteranele condamnate pe viață, iar femeile în uniformă neagră... ele stăteau la ce masă voiau și nu așteptau niciodată la coadă. Acelora le făceai loc. După ce mulțimea se mai risipi, în capătul holului apăru acea femeie în negru. Numărul șase sute șaizeci și șase.

        Cu părul întunecat perfect drept, tuns până puțin deasupra umerilor și cu ochii ageri, puși în evidență de tușul negru trasat la perfecție și de genele lungi, frumos arcuite, Malikah stătea cu mâinile în buzunare în urma femeilor gălăgioase. Ea era tăcută. Nu se asociase încă nimănui, și nici nu avea de gând să facă asta. Cel puțin, nu deocamdată. În schimb, multe grupuri erau nerăbdătoare și dornice să se asocieze cu ea. Era o legendă vie în rândurile celor condamnați.

        Cassian se opri de asemenea. Simțea cum podeaua îi fuge de sub picioare de fiecare dată când dădea cu ochii de ea, ceva asemănător cu sentimentul pe care-l ai când e pe cale să te lovească din plin o mașină. Nu știi exact ce să faci, să fugi, să rămâi pe loc? Știi doar că o să te doară. Știi doar că e inevitabil. Ochii Malikhai s-au oprit asupra lui, și nu se opri din a-l privi pe măsură ce avansa. Înaintă și el. Cum intrarea în sala de mese era exact la jumătatea drumului dintre ei doi, ciocnirea era inevitabilă.

        Pas cu pas, au ajuns tot mai aproape, oprindu-se unul în fața celuilalt în dreptul intrării în sala de mese. Câteva secunde, doar au rămas tăcuți în mijlocul haosului creat de tăvile lovite una de cealaltă, de discuțiile deținutelor, de zgomotul tacâmurilor de plastic și ale tigăilor  încinse de ulei vechi.

         Spațiul rămas între ei era de fix trei pași. Exact ca în cazul tutoror dezastrelor în urma cărora tragedia și răul triumfă, impactul lor era unul iminent. Vorbele lui Pedro răsunau în continuare în mintea lui Cassian.

         E Diavolul, îi spusese. E Diavolul la feminin.