Ultima secunda

Capitol LIX - MARELE FINAL

Liceul nostru, liceul nostru
Ne înălțăm și creștem zi de zi,
Peste ani și ani, peste munți și zări,
Liceul militar va străluci.

Doar vântul scutura ușor micile frunze ce se târau pe aleea din beton a liceului militar. Era totul pustiu pe afară, iar vremea era una înnorată. Nicio urmă de bocanc, niciun râset de elev, niciun strigăt de cadru. Ce era cândva pe acel platou. Răsuna vocea locotenentului de la poartă și până la gard. Se auzeau glasurile inocente de copii, și pașii cadenți de marș. Se auzea Karla răstind acel ,, Atențiune " de neuitat la fiecare apariție a locotenentului, și numele ei strigat de elevi pe platou. Se auzeau micile râsete, glumele dintre cadre și vocea stridentă a locotenentului la fiecare mișto care se făcea. Era scandată fiecare victorie, fiecare aniversare, fiecare eșec și mustrare plină de dezamăgire. Se auzeau instrucțiile dure ale elevilor care o gafau, în toiul zilei sau în toiul nopții, instrucții pe care locotenentul făcea să fie știute de tot liceul, prin propriile lui ordine țipate, dar se auzeau și cântecele pe care toți le cântau împreună.

Acum nu era nimic din toate astea și ca un paradox, împrejurimile afară erau goale, de parcă liceul ar fi fost părăsit. Doar frunzele mai foșneau, iar din când în când, se mai auzea vreun zgomot de tablă sau ceva strident lovit de vânt.

Locotenentul era rezemat cu palmele de chiuvetă și privea cu capul în jos, pierdut în propriile lui gânduri. Era fără tricou, îmbrăcat doar cu pantalonii uniformei de oraș, și respira greoi, în timp ce ochii parcă i se întunecau tot mai mult cu cât privea chiuveta. A ridicat brusc capul și s-a privit pe sine în oglindă; și-a privit ochii întunecați, și privirea răzbunătoare. Simțea că acea oglindă începe să se crape și să se spargă în cioburi. Simțea că acele crăpături se reflectau pe pieptul lui tatuat și dezvelit și că din acele crăpături urma să curgă sânge. A strâns marginile chiuvetei în pumni cu putere și a străpuns propria lui reflecție cu privirea încărcată de seriozitate, în capul lui răsunând doar cântecelul elevilor de la liceu.

Liceul nostru, liceul nostru,
Să ne fii tu veșnic monument.
Să îți fim copii, și să evoluăm,
Să plecăm noi mândri ofițeri!

— O să plecați voi mândri ofițeri...a șoptit el plecând de la chiuvetă. La închisoare.

Intrând în dressing, acesta și-a smuls de pe umeraș cămașa uniformei și a început să se îmbrace tot mai agresiv, urmărindu-se cu aceeași ochi ce puteau ucide în acel moment. Când și-a înnodat cravata, a strâns-o în palme de parcă ștrangula pe cineva, iar când s-a îmbrăcat cu vestonul, a așezat gulerele acestuia de parcă ar fi apucat pe cineva de bluză și l-ar fi izbit de pământ. Era imposibil să-l privească cineva în ochi atunci, căci erau atât de umbriți și de reci, încât își lovea chiar și reflecția din oglindă cu cioburi de gheață.

— Te rog să nu provoci nimic, a spus Medeea îngrijorată.

Locotenentul a trecut pe lângă ea pe holul apartamentului.

— Sunt lucruri foarte urâte în spate și nu mai vreau să sufere nimeni, a continuat ea. Te rog. Fă-o pentru mine, și pentru toată lumea care a suferit.

Atunci, locotenentul s-a oprit milităros și s-a răsucit cu fața spre ea.

— Tocmai de asta, că pentru voi o fac.

— Poți provoca lucruri teribile, te rog, calmează-te. Haide. Dă-ți jos vestonul. Și hai să stăm pe canapea.

— Am mult mai multă putere decât ei și o să vadă asta. Rămâi aici și ai grijă de tine. Punct.

— Nu, l-a oprit ea, dar el mergea în continuare. Te rog! Oprește-te! E rău ceea ce faci. Sunt lucruri pe care nu le știi!

— Ce să nu știu? Toată mascarada pe care au provocat-o niște oameni cu uniformă pe ei?