Ultima secunda

Capitol XXXV

Poate că nu ne e menit să fim fericiți

Poate că ne-am construit singuri un iad

În care ardem fără încetare

Singuri și triști.

Sau poate dragostea...

Ne arde-orice speranță...

Căci să iubești o clipă

Face cât o viață...

Vocea molcomă și plânsă a Medeea ce fredona se auzea ca un cuțit care intra și ieșea din corpul ei, lăsând în urmă o baltă de sânge pe podeaua rece a spitalului. Ochii îi avea distruși și obosiți, iar buzele continuau să mimeze acea melodie, chiar dacă abia se mai auzea ceva. Se juca în mâini cu pietricelele unei brățări pe care verișorul ei o purta la mână, fiind făcută de ea în urmă cu ceva timp. Însă după scurt timp, aceasta s-a rupt în pumnul ei, iar pietricelele au căzut pe podea exact ca lacrima ei pe obraz, lovind ușa pe care scria Morgă.

~

Peste 2 săptămâni.

Ofițerul maior de la contabilitate a dat buzna în biroul maiorului Luca, îmbrăcat în uniforma de oraș, grăbit și cu o privire iritată.

— Ce caută presa militară la festivitate?

— Eu am chemat-o, a răspuns maiorul Luca.

— Îmi explici și mie de ce naiba? Am crezut că o să ascundem accidentul, nu că o să-l afle toată Armata.

Lăsând pixul jos, maiorul s-a ridicat de pe scaun.

— Un copil ne-a murit în liceu. Asta nu e comă de o zi ca să o ascundem.

— Aa, și vrei acum să știe toți că Ia uite, Doamne, normele de siguranță sunt praf în liceu, de pică elevii de la etaj! s-a răstit el.

— Acesta a fost accidentul lui. Armata trebuie să știe ce s-a întâmplat.

— L-ai băgat în rahat inutil pe Cristian, a gesticulat ofițerul. Că el era la camera Osu, nici nu știa ce se petrece, și acum se trezește tras la răspundere pentru moartea băiatului!

— Era ofițer de serviciu, își asumă fiecare accident din acest liceu.

— Am fi putut foarte ușor să zicem că a murit în alte moduri sau să vorbim cu colonelul să nu se zică în afara unității ce s-a întâmplat. Muierea aia filmează pe acolo pe lângă companie, vai, extraordinar! S-a dus pe p*lă liniștea liceului ăsta.

— Dar când a fost vreodată liniște în liceul ăsta...? l-a privit maiorul.

Ofițerul s-a uitat la el în tăcere, pe urmă a ridicat ochii spre tavan și a pufăit.

— Jur că liceul ăsta zici că-i blestemat. În fiecare an trebuie să avem ceva. Deci eu nu mai știu cum să fac față. Ba se sinucide un elev, ba sare unu gardul, ba moare nu știu care.

— Ăsta e nenorocitul de preț pe care trebuie să-l plătim pentru păcatele noastre, a zis maiorul umblând la foaia de pe birou.