Ultima secunda

Capitol III

Prin ochii ei turcoaz se reflecta sfârșitul și ea nici nu știa că avea forță de moarte, prin simpla ei decizie. Viața unor zeci de fete era în mâinile ei și ea nu realiza că după porțile unității, erau ordinele de moarte asupra lor, așa îi zisese căpitanul, așa știa. Și așa credea ea, chiar dacă părea ciudat.
Nu realiza pentru că dormea într-un somn adânc indus de medicamente, unde nu avea reacții. În mijlocul nopții, lumina coridorului încă se mai vedea prin ușa camerei și încă se mai auzeau, trecând ocazional, bocancii militari, însoțiți de câteva râsete sau vorbe între ei pe care Alicia, totuși, nu le putea auzi. Fiind ora 3 dimineața, așa cum ceasul indica, ușa camerei ei a fost deschisă de căpitan, care părea destul de indiferent. În mână ținea o seringă cu capacul pus peste ac, și a privit-o cu atenție, analizându-i somnul. A apucat-o încet de obraji și i-a întors capul cu grijă în stânga și în dreapta, pentru a o controla, ceea ce indica că ar fi trează. Dar cum fata dormea înecată în somn, căpitanul i-a luat mâna, și după ce a dezinfectat zona cu o vată îmbibată în alcool sanitar, i-a injectat medicamentul pe bază de ibuprofen ce avea rolul de a-i scădea din inflamația amigdalelor. Imediat după, căpitanul a rămas în picioare, ecranul telefonului deschis luminându-i fața. A citit câteva secunde mesajele primite, a apăsat scurt tastatura și l-a închis, urmând să-i închidă și lampa Aliciei de pe noptieră.

— Alicia, a auzit o voce cunoscută. Trezește-te.

Alicia a clipit de câteva ori până ca ochii ei să poată vedea clar. căpitanul era lângă ea, stând la marginea patului, îmbrăcat în uniforma combat, pe cap având o capelă. Simțea gâtul uscat din vina medicamentului din toiul nopții și avea o greutate în a reacționa pe moment. Era tristă și devenea tot mai tristă cu cât vedea acea cameră mai mult. Dacă ar fi avut putere, l-ar fi împins pe căpitan și ar fi fugit cu toată viteza ei spre a scăpa din acel loc. Dar atunci tot ce putea face era să mârâie, câteva lacrimi vrând să-i izbucnească. Abia acum, a observat-o și pe o femeie care stătea la ușă, cu o privire ce aștepta ordine din partea lui Markus.

— Trebuie să mergi afară, i-a spus el încet. Dar mai întâi o să te pregătești și o să mănânci, schimbăm puțin ordinea programului astăzi. M-ai înțeles?

— Nu vreau să fac nimic, a vorbit ea ca un murmur. Lasă-mă în pace...

Markus, însă, i-a dat pătura deoparte.

— Aici nu există " Nu vreau să fac ", ci doar " Am înțeles ".

— Da, militarule, mulțumesc pentru ordine, a comentat ea. Ce trebuie să fac, să îți car fișele în birou, să mă pun în genunchi să ți-o...

— Tonul, domnișoară! s-a încruntat el.

— Îți promit că o să fac cumva să plec de aici și să îți iau toate ordinele să ți le arunc pe geam!

— Nu ți-am ordonat nimic. Dar e posibil să-ți ordon să taci, a ridicat-o acesta din pat.

— Lasă-mă! Jur că îți arunc pălăria asta în curte!

— Nu e pălărie, se numește capelă și oprește-te din a arunca lucruri.

— Mă scuzați, domnule căpitan! s-a răstit ea nervoasă. Mă puneți la sectoare? Sau îmi dați 7 km de alergat departe de locul acesta?

Markus a intrat cu ea în baia de pe hol și a lăsat-o.

— Da, te pun sector baie. Chiar nu mă provoca să te pun să te târăști, Alicia. Oprește comentariile. Și ai câteva minute să te pregătești.