Ultima secunda

Capitol V

— Raportează elev plutonier adjutant Hastings! a strigat ea zâmbind.

Aplauze. Blițuri de poze. Torțe cu foc. Așa arăta momentul ce o înconjura pe Karla, stând chiar în centru, cu uniforma ei impecabilă, cu părul prins într-un coc perfect și cu un zâmbet proeminent. Cadrele o priveau cu mândrie, profesorii cu toată bucuria și colegii ei cu toată admirația. Era ultima formulă de apel pe care o mai rostea în acel liceu, ca și adjutantă. Era ultimul moment cu ei toți adunați seara în curtea liceului. Erau ultimele strigăte. Era ultimul apel.
Însă brusc, începuseră să picure, căzând picuri pe fața ei. Doar că nu era apă de ploaie, ci era sânge. Curtea liceului era lovită de picurii de sânge, așa cum ei i se scurgea sângele până și pe față. Torțele se stinseseră în jurul ei și colegii se grăbeau pentru a intra înăuntru. Însă în acele mișcări, Karla își privise mâinile, văzându-le murdare de un sânge care era mai întunecat decât cel al ploii.

— Nu! a strigat Karla și s-a trezit. Nu!!

Fără a conștientiza încă realitatea, Karla plângea, răcnind cu disperare în timp ce izbea perna și își ștergea palmele de ea. Auzind țipetele ei, locotenentul a fugit de pe coridor și a intrat direct în camera ei, aprinzând lampa de la noptieră.

— Hei, i-a spus el și i-a pus palmele pe obraji. Hei! Karla, revino-ți.

Însă Karla continua să plângă.

— Karla, e doar un coșmar, revino-ți. Haide, frumoaso.

Abia când a reușit să-i întoarcă capul spre el, privindu-l, Karla își revenise din șocul coșmarului, realizând că de fapt visase.

— Ai visat urât, i-a explicat el cu blândețe. E totul bine acum.

Cu toate acestea, Karla a început din nou să lăcrimeze, epuizată. Locotenentul i-a pus capul la pieptul lui și a ținut-o pentru a o putea liniști, ceasul de la mâna lui indicând ora 3 dimineața. Sublocotenentul a intrat repede în cameră, alarmat de țipetele ei, și a rămas la ușă când l-a văzut pe locotenent.

— Ce s-a întâmplat? A pățit ceva?

— Doar un coșmar, a clarificat locotenentul. Am liniștit-o acum. Mergi și vezi dacă nu s-a trezit cumva vreo fată.

Acesta a plecat din cameră, oprit însă de locotenent care își amintise ceva.

— Coboară puțin la etajul 1 și verific-o pe Alicia că mi-a zis Markus să fie supravegheată.

— Nu-i în unitate?

— Nu, că mâine el e de serviciu.

— A, bine, a zis el și a plecat.

Dar Alicia nu auziseră țipetele ei. Pentru că, în fiecare noapte, era obligată să ia câte o pastilă cu efecte naturale de somn, ca măsură de siguranță pentru un posibil act al ei imprevizibil. Dormea pierdută prin propriile vise și nici măcar nu știa ce visa, pentru că nu se simțea conștientă. Sublocotenentul a intrat în cameră, dar nu a aprins nicio lumină, ci a lăsat ușa deschisă pentru a pătrunde lumina de pe hol și s-a dus la ea. A privit-o destul de superficial, punându-i pătura mai bine la nivelul gâtului. După ce scurtul control a trecut, s-a uitat însă spre geam, observând ceva în neregulă. I se părea a nu fi închis cum trebuie și tot ce a făcut a fost să-l împingă dându-i un pumn, înjurând în sinea lui.
Rămas cu Karla în cameră, locotenentul a continuat să o țină pentru a o liniști complet, dar îi putea simți tremuratul și asta l-a făcut să înțeleagă intensitatea coșmarului care mai mult ca sigur avea acel subiect.

— Șterge-ți asta din minte, Karla, i-a vorbit el. Șterge liceul, șterge compania, șterge colegii, cadrele, șterge-mă pe mine având insigna liceului. Șterge tot.