Ultima secunda

Capitol LV

Privirea ei era ca o cetate ruinată de inamici. Iar mâinile crăpaseră de la vântul propriului ei tremurat. Era liniște în jur, dar se auzea un bucium în sufletul ei ca într-un război. Stătea pe scaun, doar ea și cu sufletul ei, și făcea același gest; își împreuna molcom degetele ca într-o joacă, vrând parcă să le rupă ca să fie ceva ce să o doară mai tare decât sufletul ei.
Locotenentul încuiase ușa biroului pe ascuns, ca să nu o sperie sunetul de încuiat, dar și ca să se asigure că vor rămâne acolo, doar ei, până va reuși să vorbească cu ea. Dar stătea deja în fața ei și o privea tăcut, și doar părea că totul va fi numai o încercare.

— Vezi, puiule, ce frumoasă e noaptea afară? a întrebat-o el blând. Am văzut o stea căzătoare când conduceam. Tare simpatice sunt. Mă voi interesa când va mai fi o noapte cu stele căzătoare și vom merge ca să le vedem împreună, ce zici? Bine?

Fata nu a scos un sunet, nici măcar nu-l privea în ochi, în schimb a simțit când locotenentul i-a luat mâinile într-ale lui și i le ținea strâns, auzindu-și propriile bătăi de inimă alerte. Mai avea inimă?

— Frumoaso, a șoptit el ca o insistență. Hai, vorbește cu mine. Dacă e vreo cineva în acest liceu în care să ai încredere, acela sunt eu. Trebuie să-mi spui tot ce ai pe suflet. Îți promit că n-o să te mai rănească nimic de acum încolo.

Îl era greu și lui doar să se pronunțe. O privea în ochi și îi simțea spaima aceea a torturii din interiorul ei. Îi atingea corpul atins și nici măcar nu își putea imagina acel lucru. Nu voia să se gândească măcar la ce a pățit. Nu putea nici să pronunțe termenul ,,viol" căci îi întorcea mintea pe dos. Totul era pe dos în acel moment și era ceva ce nici măcar n-ar fi trebuit să pomenească în acel loc. Dar se întâmpla totuși să o facă...

— Vrei să plângi? a vorbit el cu palma pe obrazul ei.

Dar ca un buton de activare, întrebarea lui îi eliberase fetei toată senzația de presiune din piept și începuse să plângă silențios. Locotenentul a tras-o atunci încet spre el și a luat-o în brațe, ascultându-i tot bocetul tăcut.

— Haide, plângi, a șoptit el. Plângi, frumoaso.

Dacă voia să-i audă măcar câtuși de puțin glasul, trebuia să aibă răbdare. Dar trecuseră deja minute bune și părea că e doar o tentativă de a comunica cu el. Fata nu putea să vorbească și oricât încerca ea, ceva o strângea de gât, și gesturile ei erau asemeni unui om torturat, ce avea gura închisă sau nu se putea mișca pentru a arăta durerea.

— Cine te-a rănit, drăguțo? a vorbit acesta încet.

Nici nu se aștepta ca fata să răspundă; erau lucruri care probabil o răneau mai rău să le pronunțe decât propria ei stare. Și cum deja știa, fata nu răspundea, în schimb, se afunda în propriul ei plâns pe care nici măcar pe acesta nu-l putea exprima cu voce tare. Locotenentul îi mângâia părul, lăsând-o să își verse lacrimile pe umărul și pe polarul lui și tot ce putea face atunci era să o lase să plângă. În schimb se gândea la consecințe și la ce măsuri trebuia să ia în acel moment. Era un caz grav și era în joc o elevă ce suferise un abuz, dar îl oftica această balanță a cazului contra întregului liceu. Dacă se ajungea publică toată acea poveste, tot liceul primea o imagine greu de întors înapoi și erau copii nevinovați care chiar își doreau și se mândreau să învețe acolo. Însă ținând-o atunci în brațe, parcă îi atingea urmele pe care ea nu ar fi putut să le șteargă prea curând. Era și el bărbat și își putea închipui toată situația, și era conștient matur ce însemna acel lucru pentru ea.

— Plângi, puiule. Plângi.

Cu brațele la spatele ei, acesta a deschis telefonul și a citit mesajele de la medic, întrebându-l dacă a reușit să vorbească cu ea, însă locotenentul a privit conversația serios și a tastat repede: