Ultima secunda

Capitol XLXI

În urmă cu 2 zile.

  Platoul liceului era liniștit, însă atmosfera era una umbrită, apropiindu-se tot mai mult de ora când se întuneca. De la geamul unuia dintre birouri de la comandament, locotenentul privea liceul cu mâinile încrucișate la piept peste vestonul uniformei combat, iar ochii lui se umbreau exact ca atmosfera în alura serioasă pe care o purta. Se uita la liceu și i se părea că nu-l recunoaște.

Liceul unde cândva energia lui de puștan era emanată pe acel platou. În vremurile în care uniformele erau diferite, totul evolua diferit, cu alte mentalități, dar lucrurile păreau mai serioase atunci.

A crescut în liceul pe care la vremea respectivă îl putea numi liceu militar. A crescut cu colegii, lipsiți de telefoane, și cu ofițeri severi, dar în ambianța în care amintirile ce se formau rămâneau amintiri pe vecie.

Își amintea vremurile de atunci și cât de diferit părea să fie totul. Își amintea glumele lor de moda vremii și prostiile pe care le făceau ca niște puștani ce aveau cu ei doar prietenia. Își amintea coafurile fetelor, în general cu părul din față dat pe spate ca un cocon bombat deasupra capului, pe care putea mărturisi că-l atrăgea și pe el. Sau tunsoarea fetelor în scări, ușor în stilul părului bob, deși fetele pe care le plăcea el în general erau cele cu păr drept și lung, fiindcă nu erau multe și la vremea aceea, chiar erau deosebite prin alura lor. Dar erau naturale, și frumoase, atât prin fizic, cât și prin comportamentul disciplinar al Armatei.

La vremea aceea, Armata disciplina, și în vremurile golăniilor sau a influențelor proaste, era o disciplină care te educa pe viață, prin simplul fapt că te detașa de mediul libertății clandestine. Era o mândrie maximă să fii atunci pe la Academie sau liceul militar, și nu erau mulți cei care alegeau asta. Tocmai de aceea, faptul că apăreai în uniformă sau erai știut drept militar, erai din start privit ca o mare realizare.

Parcă și cadrele erau diferite pe atunci. Ironiile lor erau diferite, tonul lor, tematicile pe care le atingeau. Erau niște fiori pe care nici măcar atunci locotenentul nu-i putea exprima. Erau niște vremuri ce nu aveau să se mai întoarcă. Dar erau vremurile în care se bucura atât de mult că a trăit.

Căci liceul militar n-avea să mai fie ce a fost, niciodată. Nu mai era demult așa cum îl știa el. Și ,,vechiul liceu" de prestigiu a rămas acolo de unde nu va mai pleca vreodată. În siguranță. Lângă vremurile și amintirile lui.

Ieșind atunci din comandament, locotenentul le-a observat de pe geam pe cele două foste colege de muncă de-a lui, printre care Letiția și o altă femeie ofițer de la logistică. Coborau scările și se îndreptau spre drum, tot spre învățământ, conversând ceva ce el nu ar fi putut auzi. Dar ochii lui își captaseră atenția asupra la alt aspect. Și anume, la ele în sine. Oare așa ar fi văzut-o și pe Karla? O femeie ofițer, cu visurile îndeplinite? Ar fi văzut-o la absolvirea Academiei, cu eghiletul pe uniforma de oraș și cu pălăria ce i-ar fi umbrit ochii de lumina soarelui? Ar fi văzut-o lucrând ca un ofițer exemplar, iubit de subordonați și de toți cei din jur? Ar fi văzut-o mamă? Sau îmbrăcată în rochie de mireasă? Ar fi văzut-o oare...cea cu care și-ar fi petrecut întreaga viață?

A murit doar cu uniforma de liceu militar. Și a murit blocată pentru totdeauna în aceeași vreme.

— Cred că dă să ningă iar, s-a scuturat Varga intrând în birou.

Locotenentul și-a șters lacrimile de la ochi și s-a întors spre el cu o seninătate falsă, însă chipul lui Varga s-a schimbat, bănuind ceea ce locotenentul nu putea ascunde atunci.

— Ești ok? a întrebat el molcom.

Acesta a încercat să răspundă, dar n-a reușit să scoată niciun sunet. În schimb, Varga, a mers la el și l-a luat în brațe, auzind abia atunci cum locotenentul începuse să plângă pe umărul lui.