Capitolul IX

118 4 0
                                    

Alicia se privea în fața oglinzii, cu un zâmbet strâns, dar serioasă, ținând palmele rezemate de chiuvetă. A luat foarfecul pus și, cu gesturi hotărâte, și-a tăiat firele subțiri a acelor plasturi de la tâmple care-i ofereau impulsurile electrice, urmând să le taie și pe cele de la încheieturi. Imediat după, și-a împărțit părul în două și a început să-l taie pe jumătate, ajungând până la umeri. 
Arăta diferit acum cu părul tuns, fără acele firișoare și cu un tatuaj desenat la nivelul umărului pentru a nu fi un detaliu care să o recunoască. Întoarsă cu fața spre uniforma care-i era jos, a ridicat vestonul unde fusese prins trackerul și brusc, a început să lovească dispozitivul de chiuvetă în mod repetat, izbind vestonul înapoi pe podea și lovind trackerul cu bocancul agresiv.

— Să te văd acum, căpitane, a vorbit ea răzbunător oferindu-i o ultimă lovitură dispozitivului.

După asta, și-a pus pălăria neagră pe cap, ieșind din baie îmbrăcată în civil, cu o geacă de piele neagră și pantaloni de aceeași culoare, mulați. La ieșire din baie, a mers înspre fata care o aștepta.

— Mulțumesc pentru ajutor, a zâmbit ea. O să păstrez foarfecul.

— Dacă te găsește orfelinatul, mă suni, bine? a întrebat fata îngrijorată.

Alicia și-a pus palma bandajată pe brațul ei.

— Da, nu-ți face griji. Mulțumesc din nou pentru tot ajutorul. Îți voi rămâne datoare.

— Nu e nevoie, stai liniștită. Haide, mergi, autobuzul o să plece curând.

Alicia a îmbrățișat-o și a plecat pe drum, spre autogara de unde avea să ia autobuzul ei spre casă. Povestea inventată cu orfelinatul a ajutat-o să-și acopere reala imagine de fugitivă din unitatea militară, spunându-i fetei că a crescut într-un orfelinat sever și că ei vor acum să o trimită în Armată. Așa și-a putut justifica și prezența uniformei și mai ales să o sensibilizeze suficient pe acea fată întâlnită în oraș ca să o ajute să scape de orice formă militară.
Cu un mic rucsac negru pe umăr, în jurul orei 12, a doua zi, Alicia mergea prin vremea echilibrată din acea zi de iunie, putând vedea autogara la câțiva pași distanță. A mers direct la autobuzul pe care scria Aukland și pregătită de un drum lung, a primit biletul de la șofer, urmând să plece de-a lungul autobuzului până la două scaune goale pe partea stângă, mai în spate, unde s-a așezat. Coșmarul ei avea să se sfârșească, era sigură de asta. Toată povestea unității militare avea să devină doar o amintire pe care nu și-o mai dori amintită. Și mai mult, era sigură că o perioadă va refuza să mai audă orice legat de Armată.
  Autobuzul a început să meargă, ieșind din autogară pe strada principală a orașului montan pe care-l privea cu ușurare. Acei munți aveau să dispară din imaginea ei, gândul că unitatea militară era la puțin timp distanță de oraș, și că ofițerii erau rătăciți probabil printre blocuri. Totul avea să dispară. Întreaga imagine nu mai exista, cu fiecare metru pe care-l făcea autobuzul spre ieșire, toate acestea mureau încet și rămâneau în urmă. Punându-și capul pe spătarul scaunului din față, autobuzul mergea deja într-o zonă de pajiște dintre orașe, cu munții care înconjurau ținuturile. Și-a scos telefonul, oferit de fată, modelul ei vechi, și a început să formeze un număr de telefon, punându-l apoi la ureche.

— Alo, da?

Vocea mamei ei a sfărmat-o pe Alicia care, emoționată, și-a mușcat palma pentru a-și opri lacrimile.

— Mamă? a rostit ea îndurerată.

— Draga mea! a zis ea uimită. Doamne, ce mă bucur să te aud! Ești bine? Ce ai pățit? Ce faci?

Alicia și-a înghițit lacrimile, însă tot nu și le putea stăpâni.

— Vin acasă, mamă, a spus ea emoționată. Vin acasă.

Ultima secundaUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum