Ultima secunda

Capitol XIX

— Zi-le ălora de la spital să trimită fișele aici.

Anda a deschis ochii încet, auzind vocea acelui bărbat pe hol, și a privit o clipă la tavanul albicios. Era într-un salon ca de spital, dar nu știa dacă e chiar în spital. Își aducea aminte că leșinase, dar de acolo nu mai știa nimic. A coborât ochii și a observat perfuzia la mână, iar mintea i se învârtea puțin. Anda a tras aer în piept și s-a ridicat din pat, oftând de amețeală. Și-a scos acul perfuzor de la braț, însă când și-a sprijinit greutatea pe picioare, o durere teribilă a lovit-o la încheietura piciorului drept și istovită, a căzut înapoi pe fund în pat.

— Ah...

S-a uitat la piciorul ei și vedea zona gleznei bandajată, dar nu înțelegea de unde ar fi putut avea aia. Nu se împiedicase sau ceva, cel puțin nu știa. Totuși, durerea era infernală și părea ca un picior rupt. Strângând bine dinții și cearșaful, Anda s-a ridicat într-un picior și a început să șchiopăteze până la ușa salonului, de unde a ieșit. Până și holul îi părea de spital și o inducea în eroare maxim. Observând ceva pe o ușă, Anda a șchiopătat până acolo și a urmărit convinsă ilustrația. Era emblema de Medicină Militară, deci nu era într-un spital, decât unul probabil militar. Doar că avea impresia că era prea gol și liniște pentru un spital și devenea confuză.

— Pai da mă, da vin ăștia din vacanță acum în toamnă și mi-e plin dulapul de fișe. Stai să vezi când trebuie să-i iau la control pe toți. Pfoai, abia aștept să ajung acasă. Zici că vine Selena Gomez să dea probele sportive. Am un coleg locotenent, săracu cred că a stat toată vara pe aici. Îi vin elevii boboci.

Anda a rămas pe loc la auzul aceleiași voci care se auzea de jos. Buimacă, a mers lent și chinuit într-un picior până la scările pe care le-a coborât. Ajunsă la parter, s-a apropiat de ușa principală, unde a avut surprinderea să zărească curtea liceului militar. Deci era la infirmeria liceului. Anda s-a încruntat puțin pentru a suporta durerea piciorului cu care trebuia să pășească și cu același mers, a ieșit pe drum, privind în jur. Nu credea că ar fi trecut mult timp, fiindcă vremea era aceeași și nu fusese decât un leșin. A trecut pe lângă mașina medicului militar pe care-l auzise și a plecat pe iarbă, având intenția de a merge înapoi pe drumul principal spre mașina ei.
Dinspre platoul liceului se auzea forfotă, și i se păreau voci de copii. Nu credea să fie elevii liceului, fiindcă era vacanța de vară, dar cu toate acestea, prezența acelor voci o nedumereau. A pornit pe drum, cu același șchiopătat plin de durere, și s-a apropiat ușor de platou. Începuse să observe câteva figuri de copii, îmbrăcați în civil, și pe locotenent care vorbea cu ei. Se vedea pe chipul lor atenția și starea de neștiință și își dăduse seama că erau câțiva elevi boboci care urmau să înceapă liceul militar.
Anda a dat să se apropie mai mult, dar din vina unui pas greșit, durerea piciorului o lovise ca o săgeată.

— Ah!

Fata și-a acoperit repede gura și s-a băgat după un copac, când locotenentul îndreptase capul spre drumul unde ea era ascunsă. După câteva indicații, elevii au pornit înspre învățământ. Atunci, rămas pe platou, locotenentul și-a scos telefonul și cu capul asupra ecranului, a pus telefonul la ureche. Vrând să se întoarcă ușor spre infirmerie, însă, telefonul Andei a început brusc să sune, locotenentul uitându-se în direcția ei.

— La naiba, îl duce capul, a șoptit ea.

Fata s-a întors cu fața, zărindu-l pe acesta cum venea la ea. Ochii ei căzuseră lung asupra telefonului din mâna lui și parcă sclipise în mintea ei. Când locotenentul s-a apropiat de ea, gândurile spontane ale Andei au lovit-o și aceasta s-a prefăcut că se dezechilibrează.

— Ușor, a zis el prinzând-o.

— Mi-e rău, a mârâit ea. Am nevoie de apă.

— Poate dacă stăteai dracului unde te-a pus medicul, nu pățeai asta, a pufăit el. Haide, am niște apă la mașină.