Ultima secunda

Capitol XXXII

Poate că acel liceu ar fi trebuit să rămână mereu neschimbat. Să își imprime pe marmura veșniciei titlul de Cel mai bun liceu militar, care să dăinuie prin oameni. Dar prețul pe care oamenii îl plăteau pentru asta era tot mai mare și chinul tot mai greu de îndurat. Să fii elev plutonier adjutant însemna în acele vremuri să îți asumi întreaga plată. Fiindcă drumurile reci și bătute de vânt ale liceului nu mai erau despre munca proprie, ci despre propria forță de a-ți menține imaginea.

Indiferent de moduri.

Plutonier adjutant Karla Hastings ( 2021 )
Plutonier adjutant Maria Ara ( 2022 )
Plutonier adjutant Izabela Vandici ( 2023 )

Toate acele nume erau scrise pe placa de marmura a liceului, ca și embleme veșnice. Nume care aveau să rămână mereu imprimate în numele liceului militar. Dar ce se întâmpla atunci când, din urmă, elevul cu rezultate excepționale, care era pe linia de adjutanți, era chiar...verișorul fetei ce văzuse liceul și din spatele cortinei?
Oare pentru Medeea era o bucurie ca Elias să devină o emblemă veșnică pentru liceul militar al suferinței ei?

~

Noaptea era în pragul dimineții, fiind puțin trecut de ora 4. Cu capul pe masa din cancelaria companiei, încă cu ochii închiși, Medeea părea să ofteze în somn, gemând și expirând ca într-o stare rea. Locotenentul a ridicat ochii spre ea, pe urmă i-a coborât iarăși asupra fiolei de midazolam pe care o ținea în mână. Însă s-a oprit atunci când a dorit să introducă acul seringii în aceasta. Gânditor, acesta a strâns fiola în pumn și a pus capacul înapoi peste ac, pe urmă a părăsit cancelaria. După ce a coborât scările, a ieșit pe platou și a mers la mașina lui parcată în fața învățământului. A deschis portbagajul mașinii, pe urmă și-a aprins lanterna, uitându-se cu o privire ușor întredeschisă și adâncită, umbrită și mai mult de umbra luminii lanternei. A tras asupra lui o cutie securizată pe care a deschis-o cu un cifru, apoi s-a uitat atent și serios. Lăsând fiola din pumn, a luat o altă fiolă, doar că acum era de metadină, o substanță drog mult mai slabă care anula o posibilă dependență și nu provoca alta.

— Ca să nu zici că-s rău, a spus el și a închis cutia.

După ce a împins-o în spate, a stins lanterna și a închis portbagajul, plecând pe platou înapoi la cancelarie. Odată întors, a închis ușa și a început să agite în mână fiola, cu ochii asupra Medeei. Deși părea mai simplu să folosească pastile sau praf pus în apă, mai ales că nu le avea cu medicina generală, se folosea de seringă, fiindcă efectul era imediat și funcționa ca o tragere cu arma pe moment, unde glonțul lovea ținta.
Când a terminat de tras substanța în seringă, acesta și-a împăturit bereta în două și a mers la Medeea, care dădea să se trezească, deși tot nu deschisese ochii. Locotenentul s-a aplecat în fața ei și i-a ridicat bărbia, punându-i bereta între dinți.

— Vezi că-ți dau să muști bereta mea, dar dacă mi-o strici, te nenorocesc. Însă o să doară ca naiba și vreau să fiu băiat drăguț.

Medeea și-a clătinat puțin capul, de parcă s-a mișcat în somn, fără o reacție coerentă la ce se întâmpla. Însă când acul a intrat în brațul ei, a gemut în beretă din vina usturimii și și-a încruntat ochii.

— O să-ți amintești injecția asta, a continuat el. N-are efect de ăsta să te facă să uiți, dar ce fac eu acum este să te ajut cu un medicament pentru durerea de cap. Ai stat cu părul ud afară și ai tras curent.

Ceea ce făcea el în acel moment se numea hipnoză. Nu era niciun medicament pentru durerea de cap, ci era un analgezic care să-i relaxeze mușchii și să-i " înghețe " predispunerea la prea multe reacții. Pe scurt, era un sedativ mai slab care să o țină cuminte. Dar, în ciuda faptului că părea trează atunci, vorbele locotenentului erau folosite în scopul de hipnoză, întrucât medicamentul avea efecte hipnotice, și Medeea își va aminti ce s-a întâmplat, dar își va aminti așa cum vrea el.
La final, când administrarea s-a încheiat, locotenentul a zâmbit și i-a scos bereta din gură.