Ultima secunda

Capitol XXVII

Cabana era întunecată, însă în geamuri se observa acel albastru încețoșat al dimineții de ora 6. În acel moment era liniște, dar nu mereu era așa. Cabana era deja bântuită de plânsetele și țipetele care se imprimaseră pe acei pereți. În camera unde ar fi trebuit ca cineva să doarmă, acel cineva nu dormea atunci. Cu ochii epuizați și deschiși, și cu urme de răni pe mâini, fata și-a ridicat capul de pe pernă tremurând și respirația îi era încărcată de teamă. A privit înspre ușa camerei și a strâns cu o forță slabă cearșaful de pe pat. Pe fața de pernă erau câteva urme de sânge de la nasul care-i sângerase fetei, iar mâna nu avea putere nici să țină acel cearșaf.
Dar a inspirat temător și s-a ridicat din pat, încruntându-se din vina durerilor care o mai apăsau, și s-a apropiat de ușă în încercarea de a nu comite niciun zgomot. Privea înspre holul cabanei și tresărea la fiecare scârțâit pe care-l producea. Când a ieșit din cameră, a mers tip-til spre camera alăturată și l-a observat pe bărbat dormind, furat de somn pe fotoliu. Părea să fie într-un somn profund, dar fata tot se temea să facă vreo mișcare. Totuși, a văzut telefonul lui pus pe masa de lângă fotoliu și asta a făcut-o să își ia curaj. A intrat în cameră cât de silențios a putut și în timp ce lacrimile i se scurgeau pe obraji de frică, mergea și se uita înspre el de parcă știa că era capabil să simtă prezența ei în somn. A întins mâinile spre masă și cu respirația controlată, a reușit să ridice telefonul. S-a întors cât de repede a putut în camera ei și a închis încet ușa, însă odată ce a închis-o, a mers iute în mijlocul camerei și a deschis telefonul. A avut intenția câteva secunde să sune la poliție, însă a renunțat și a intrat în schimb la contactele telefonului. Nu știa numărul pe de rost al nimănui, fiindcă uitase parcă tot, dar numărul de telefon al acelui contact numit Anda i-a atras atenția. Inspirând într-o mare tensiune, a apăsat pe număr și plângând silențios, a așteptat ca cineva să răspundă.

— Mergi cu foaia aia la logistică.

— Păi e logic că acolo merg. Că doar de aia se cheamă logistică.

Oprit aproape de ușa biroului, locotenentul și-a stins lanterna de pe cap și s-a uitat înspre acel ofițer.

— Tu ești prost.

— Chiar deloc, a surâs ofițerul.

— Nu era o întrebare.

Ofițerul s-a prefăcut amuzat că aruncă foaia spre el, însă locotenentul era atent la altceva, și anume la zgomotul de apel care se auzea din birou.

— O să consider că ai nevoie de somn și nu știi ce zici, a râs ofițerul.

Locotenentul a deschis ușa.

— Eu nu dorm niciodată, a răspuns el.

Intrând destul de agresiv în birou, s-a oprit și a ascultat de unde se auzea apelul. A plecat spre sertarul cu telefoane și l-a deschis, privind cu ochi profunzi la telefonul Andei care aparent nu se stricase la strivirea lui aseară și care suna. Văzând că era un coleg de-al ei de la unitate, locotenentul a luat telefonul și a apăsat pe apel, dar atunci fata a tremurat disperată când a auzit că apelul fusese deschis.

— Ajutor. Te rog, ajută-mă, a rostit ea plângând. Te rog. Mă cheamă Medeea și sunt ținută într-o cabană de...

Însă a fost prea târziu ca Medeea să mai rostească ceva, căci bărbatul i-a smuls telefonul din mâini și a închis apelul. Atunci, acesta a lovit-o cu pumnul în abdomen.

— Ce crezi că faci, hă? Vrei să te joci cu noi?

Medeea s-a prăbușit pe pat, sugrumată de durerea din abdomen și cu sânge care i se scurgea din gură în urma presiunii loviturii. Bărbatul a prins-o de păr de la spate și i-a ridicat capul printre gemetele ei de durere și plânset.