Ultima secunda

Capitol XXVI

— Da, mamă, sunt bine. Mulțumesc, mă voi distra. Este foarte frumos aici. Vă iubesc. Pa.

  Anda a retras telefonul de la ureche și l-a închis, iar chipul ei își schimbase starea. Din zâmbetul fals purtat în discuția cu mama ei, acum chipul ei revenise la normal și era același chip pierdut și epuizat care îi pusese stăpânire. S-a apropiat de geamul cabanei și a privit cu mâinile încrucișate la peisajul de brazi și atmosfera ușor parcă întunecăcioasă, în timp ce în depărtare lumina soarelui galben bătea ca o lanternă. Se aflau într-o cabană de munte, izolată, după ce toți știau că au plecat într-o misiune militară. Însă nu era nicio misiune. Poate doar misiunea lor...
Revenind de la geam, Anda a mers la biroul din cameră și a conectat înapoi telefonul ei la un sistem audio.

— Persoana va ști unde sunt, a zis Anda. Și așa îi va lăsa pe cei din oraș în pace. Dar cred că va încerca să ne scoată, și de asta mi-e teamă..

— Ai fi putut merge direct la poliț...

— Care poliție? l-a întrerupt Anda întorcând capul spre locotenent. Poliția care probabil face toate astea? Noi nu avem niciun ajutor. Și timpul trece. Acolo undeva, Medeea e vie și acum că am aflat, persoana va face tot posibilul să ne chinuie cu asta.

— Cel mai probabil va amenința cu viața ei.

Pufăind, locotenentul s-a sprijinit în pumni de birou, însă Anda a rămas în poziția inițială, cu ochii pierduți.

— Până când mă va ucide pe mine...

Locotenentul a îndreptat capul spre ea, doar că acesta s-a încruntat când a ajuns să o privească atent.

— Anda...ochii tăi.

— Ce e cu ei?

— Ai ochii Medeei...

Anda a mers și s-a uitat la oglinda din cameră, dar locotenentul avea dreptate. Ajunse să aibă privirea aia epuizată pe care o avea Medeea în poza militară. Ochii ei se schimbau tot mai mult, la fel ca starea, și simțea prin privirea aia că se apropie aceeași soartă ca a Medeei.
Depășită emoțional, Anda s-a așezat la marginea patului și a privit în gol spre birou, până când locotenentul s-a așezat lângă ea și a privit-o cum din ochi i se scurgeau câteva lacrimi.

— Nu e corect...a mârâit ea. Nu e corect. De ce eu? De ce noi? De ce ea?...Ce am făcut greșit?

Locotenentul i-a luat mâna.

— Anda...există pe acest Pământ oameni psihopați care cu asta se ocupă.

Anda a întors capul spre el.

— Nu. Aici nu e vorba de așa ceva. Omul ăsta lovește fix în noi. Fix în Armată. De ce nu i-a făcut Medeei nimic cât timp era civilă...? De ce tot acest iad a început când ea a devenit militar?

— Anda, tu când ai pățit chestia aia la 16 ani, erai cumva militar?

— Dar nu e vorba despre asta!

— Ba este...

— Poliția militară e implicată în asta! a rostit ea cu durere. Colegii cu care am împărțit aceleași foi. Cu care am dormit în cazarmă și am împărțit și cafeaua. Colegii care, la fel ca mine, au jurat că nu vor face decât bine.

Ochii Andei se umpleau și mai mult de lacrimi.

— Îmi doream să fie oricine altcineva, orice altă unitate. Infanterie, artilerie, medici militari, chiar și liceul militar. Îmi doream să fie implicat liceul. Să fii tu. Doar nu poliția...

Locotenentul a tăcut, uitându-se în continuare la ea cum plângea.

— Și mă doare că încă nu știu nimic și nu pot combate asta cu nimic. Stau într-o cabană blestemată și îmi aștept moartea. De ce e așa de nedrept? Fata aia trăiește un chin de un an de zile și nimeni din toată Armata asta nu știe. I se fac ceremonii militare la un mormânt care este gol. Și acum voi fi ucisă eu, chiar când aș fi putut să o salvez.