Ultima secunda

Capitol XLV

Dansul lor din glob, zâmbetul Karlei, și cum se învârtea ea pe platoul liceului, îmbrăcată în acea rochie de bal și apoi prezența ei fermecătoare în uniforma de liceu, privindu-l pe locotenent ca o femeie care parcă i-ar fi vândut atunci liceul din spatele ei.

— Hai, a spus ea surâzând și s-a uitat în spate din mers.

— Merg, a răspuns locotenentul urmând-o.

— Hai mai repede, a zâmbit Karla.

Intrând în companie, fata s-a uitat în spate la el și a pus palma pe ușă, însă atunci, palma îi devenise cea însângerată din mașină pe care o ținea pe geam, în fundalul unui foc distrugător.
Locotenentul a deschis ochii și s-a trezit brusc din somn, ridicându-se în fund. A răsuflat și și-a pus palmele pe față, respirând dificil. El încă avea coșmaruri. Și nu scăpa de ele. Îl bântuiau, îl agitau, dar cel mai rău îl enervau. Fiindcă persoana din coșmarurile lui era Karla. Și era prinsă din cauza altora în ele.

~

Ziua liniștită în mediul liceului militar s-a anunțat brusc a fi tumultoasă atunci când locotenentul a oprit agresiv mașina pe platou și a fugit în cancelarie. Acolo, l-a apucat brusc pe unul dintre foștii lui colegi de veston și l-a izbit de pe scaun pe podea, pregătindu-se să-l lovească până să fie oprit de ceilalți.

— Hei! Calmează-te!

— Din cauza voastră a murit Karla, nenorociților! a strigat el. Ați omorât-o!! Să mă f*t în toate cărțile voastre și ce dracu mai aranjați, GATA! Până aici!

— Liniștește-te, l-au îndemnat ceilalți și l-au ajutat să se ridice.

Locotenentul însă nu a cedat, și eliberându-și furia mult prea mare, l-a lovit pe acesta cu piciorul.

— A murit! a țipat el și l-a lovit iarăși. A murit! A murit! A murit!! La dracu, că a murit!!!

Venind chiar atunci în cancelarie, Varga a făcut ochii mari și a alergat la el, apucându-l de umeri cu greu.

— Frate, uită-te la mine, frate. E ok, liniștește-te.

— O să ard liceul ăsta din temelii! a țipat el cu o voce suferindă. Din temelii! CU TOT CU VOI!

Durerea pe care o simțea atunci în inimă îl înjunghia în moduri inimaginabile și simțea atunci că niște sulițe din fier îi intră în fiecare parte a corpului și îl sfâșie de viu. Avea ură pe orice mișca și nedreptatea din mintea lui îl făcea să fie nervos pe toată lumea. Și doar ajutat ar mai fi avut putere să rămână în picioare, dar nici dacă Varga încerca atunci să îl depărteze, cu greu putea să-l ia afară.

— Toți sunteți vinovați, a gesticulat el cu lacrimi în ochi. Toți. Să vă stea moartea Karlei în gât până vă sufocați!

— Haide, a vorbit Varga blând.

Cedând într-un final insistențelor, locotenentul s-a lăsat luat și a ieșit singur din cancelarie, însă pe hol, nu a mai avut putere să suporte și s-a sprijinit cu palma de perete, până a căzut în fund. Lovit de starea oribilă a acestuia, Varga și-a abținut lacrimile ca să nu-l rănească mai rău și s-a pus pe vine lângă el, ținând palma pe brațul lui.

— E în regulă, a șoptit el și l-a tras ușor la pieptul lui.

Atunci, locotenentul a început să plângă pe brațul acestuia, privind cu ochi obosiți spre podeaua holului.