Ultima secunda

Capitol LVII

Știa chipul acelui ofițer. Știa cu cine seamănă bărbatul pe care fata i l-a arătat în parc. Știa că gestul poate involuntar al fetei a făcut-o să mărturisească cine e vinovatul.

Era o singură problemă și cea mai mare.

Erau doi ofițeri care semănau.

În drumul înapoi spre casă, mașina locotenentului era oprită pe o alee forestieră, iar cei doi stăteau rezemați de capota mașinii, în briza ușoară și călduroasă a vremii.

— Deschide gura.

Fata nu se clintea, privind pădurea din fața ei cu aceeași absență, și tăcea de parcă orice cuvânt spus îi adâncea sârma din jurul gâtului ei. Locotenentul a îndreptat paiul paharului spre ea, dar văzând că nu are nicio intenție de a coopera, i-a strâns obrajii și i-a băgat paharul în gură.

— Trebuie să bei, ești foarte obosită. Puțină cafea o să-ți facă bine, cooperează, te rog.

Din ochii fetei s-a scurs pe neașteptate o lacrimă, atât de singuratică, dar atât de tăioasă și rece, încât lăsa în urma ei o dâră de gheață. Locotenentul a privit-o profund, luând paharul înapoi asupra lui, și ochii i se adânceau precum o mare cu cât privea lacrima ei.

— Frumoaso, a vorbit el încet. De ce plângi?

Aceasta a coborât ușor capul, pe urmă, cu gesturi lente și chinuitoare, l-a îndreptat spre el.

— Iartă-mă că nu-ți pot fi de ajutor, a șoptit ea plângând.

Auzind-o, locotenentul a lăsat paharul pe mașină și s-a pus în fața ei, cu palmele pe obrajii reci ai acesteia.

— Tu te simți vinovată că nu vorbești? Puiule, ai trecut prin lucruri îngrozitoare, aș fi prost să mă aștept sau să te oblig să te comporți normal. Nu-ți cer decât să pași câte un pas ușor în față.

— Iartă-mă, l-a privit ea cu bocet. Nu pot...

— Ce te ține pe tine legată de nu poți să vorbești? Are legătură cu trauma pe care o porți? Sau cineva te-a amenințat să...

— Nu! s-a răstit ea și a ferit capul.

— Frumoaso, el nu are nicio putere în fața nimănui. Dacă te-a amenințat cu ceva, e unul singur, noi suntem atâția de partea ta. Comandantul e de partea ta, poliția este. Faptul că EU sunt de partea ta te face deja o învingătoare în asta. Nu te lăsa condusă de teama lui.

— Nu. Te rog. Încetează...

— Trebuie să vorbești. Trebuie. Trebuie să aflu tot ce s-a întâmplat. Oricât de greu și incomod îți este. Trebuie! Astea nu sunt lucruri pe care să le ții secret. Te rog, înțelege. Este pentru binele tău!

— Nu mă mai chinui, te implor. Nu vreau să vorbesc. Te rog, nu mai încerca.

— Tu vrei să vorbești, a privit-o locotenentul în ochi. Tu vrei să spui. Dar nu poți. Ceva te forțează să nu o faci. Te-a amenințat cu ceva să nu vorbești. Scumpo, el este un ofițer cu o putere nulă.

— Tu nu cunoști, a vorbit ea plângând. Nu el este puternic, ci oamenii din spatele lui. Te rog, nu mă mai chinui și lasă-mă în pace. Dacă-mi vrei binele, atunci fă asta.

Fata l-a dat deoparte pentru a pleca la portieră, însă locotenentul a rămas câteva clipe în același loc, privind-o cu ochi serioși. Știa ce urma să facă și știa care sunt efectele, dar timp nu avea și dacă nu reușea să o facă să vorbească despre agresor, trebuia să se comporte ca și agresorul.