Vlad se întoarce înapoi spre spital putin confuz, oprește mașina în fața spitalului și-și lipește fruntea de volan. Nu-l găsise pe Ramon și asta credea că știe ce înseamnă, însă când îl văzuse, ieșind din spitalul unde erau Paul, Ale și Raluca, sângele i se urcă la cap și numaidecât iese din mașină ca o furtună, îndreptându-se spre el.
Ramon îl observă și pe față i se citea chiar o urmă de entuziasm la vederea lui. Acesta se oprește în loc și așteaptă ca Mondragon să-și deslănțuie nervii pe el, ca apoi sa-i dea ,, lovitura finală " .
Vlad îl prinde de gulerul cămășii negre pe care o purta și-l trântește de unul dintre coloniile spitalului cu putere. Acesta scoate un sunet gutural, însă continuă să zâmbească tâmp.
- Ușor, Vlăduț, murmură el printre dinți amuzat.
Vlad își strange și mai tare brațul de gulerul său.
- Ce cauți aici, idiotule? Nu ți-a ajuns bătăile de până acum? Îți place să mănânci bătaie?
- Am vizitat-o puțin pe gagică-ta, murmură el la fel de amuzat, s-a făcut bună rău, știai tu de ce stai după fundul ei. Nu că exista în acel moment. Poate vrei s-o împărțim.
Îl lovește puternic în față, încât sângele îi năpădi de la nas ingrijorator, dar lui Vlad nu-i pasă. Ramon stă aplecat câteva secunde, scuipând sângele pe jos, dar încă avea acel zâmbet entuziasmat; iar Vlad știa că acel zâmbet nu va aduce nimic bun.
- Nu ar trebui să mă enervezi, Mondragon. Crede-mă că nu vrei.
- Aberezi.
- Hmm, Raluca nu e de aceeași părere. Ramon face o pauză pentru a admira mult mai bine privirea încruntată a lui Vlad, acesta respira și continuă să vorbească: Am ceva pentru tine, Vlăduț. Și numai într-un singur mod poți obtine acel ceva.
- Nu vreau să-ți ascult rahaturile, Ramon. Pleacă de aici până nu-mi va mai păsa unde suntem și îți dau o mamă de bătaie de -...
- Ba crede-mă că vrei să mă asculți, băiete.
De data aceasta Ramon îl privește serios si îi apare o cută pe frunte. Își umezește buzele si apoi începe să continue:
- A apărut cineva în peisaj, Vlăduț. Pe care ai tot evitat-o ceva timp. Eu m-aș supăra în locul ei.
Vlad face ochii mari cât cepele și era cât pe ce să se înece cu aerul. Se îndepărtează ușor de Ramon, așteptând ca idiotul să-și continuie ideea, însă acesta începe să râdă nostalgic și se face nevăzut în departare, fluturând degetul mijlociu în aer.
Însă Vlad era total confuz, nu știa sigur la cine se referea, însă el știa că Ramon va fi în stare de orice doar să-l vadă nefericit...asta, însemnând să se despartă de Raluca, sau mai rău, să o rănească pe ea.
Își trece mâinile prin păr și trage aer în piept. Încearcă să se calmeze și se îndreaptă ușor încordat spre iubita lui ce stătea pe un scaun de așteptare posomorâtă și pierdută într-un punct inexistent. El se apropie de ea cu mici rețineri, aplecându-se asupra sa și-i plasează un sărut cast pe creștetul capului. Raluca îi prinde mâna cu un zâmbet trist și se ridică de pe scaun pentru a-l cuprinde în brațe. Ea doar voia să se termine, Ramon trebuia să înceteze cu amenințările; ea are încredere în Vlad.
- Ești bine, iubito?
Întrebarea lui o face să zâmbeasca ușor, ceea ce îl face pe Vlad să răsufle ușurat.
- Ți-a făcut ceva Ramon?
- L-ai văzut? îi răspunde ea, oftând și se așează pe scaunul de așteptare din nou, trebuia să stea cu Ale, deoarece ea nu voia să plece acasă; Paul era cel mai important pentru ea.
- Da, murmură el. Ce ți-a făcut? Sau mai bine zis ce ți-a zis?
Raluca închide ochii și-și lasă capul pe spate obosită.
- Vlad, te rog, spune că pot să am încredere oarbă în tine. Pentru că asta fac. Și dacă îmi vei dărâma această încredere... nu știu ce se va alege de mine. Mi-a luat doi ani să trec peste lucrurile alea, pe care dacă le privesc acum, erau niște lucruri de adolescenti, doar că eram prea sensibilă și... Uite, ce vreau să zic eu este că mă vei distruge complet dacă vei dărâma tot ce m-am chinuit să construiesc până acum.
Vlad înghite în sec. Ramon i-a spus ceva, iar ea refuză să îi spună direct. Începe să-și facă griji, dacă o va pierde pe Raluca, sau mai rău, dacă o va răni, nu și-o va ierta niciodată.
Însă uneori nu putem controla ceea ce ne este pregătit în viață.
- Apropo, vorbi din nou Raluca, frecându-și tâmpla, mă voi duce să-l vizitez pe Jeff și prietenii lui, nu i-am văzut de când m-am întors. Voi vorbi și cu Ale. Să aveți grijă unul de altul.
- Jeff? întreabă Vlad, dându-și ochii peste cap. Probabil a uitat de tine. De ce ai vrea să-l vezi? Ți-a fost dor de el?
- Mi-a fost dor chiar și de Valentina, spune ea și-i face cu ochiul.
* * *
Ora 16. Soarele strălucea mult prea vesel pe cer, Raluca a fost nevoită să poarte pantaloni scurți si un maiou cu valonașe, însă ea ura pantalonii scurți; deși ar fi trebuit să schimbe acest obicei prostesc, tot nu voia să arate prea mult din ea. La aceste gânduri copilărești, Raluca râde în sinea ei.
Jeff ca de obicei la acea oră se află pe banca obișnuită cu acele tempera și pensule. După doi ani încă avea același obicei de a veni la aceeasi oră, în fiecare zi, pe bancă, pictând. Deci fata lui nu s-a întors încă. Cât de fraieră să fii să nu te întorci la astfel de băiat? Doar să aibă probleme, dar dacă nu, chiar nu știa ce pierde.
Raluca se apropie încet din spatele lui și-i așează mâinile la ochi. Acesta tresare ușor, apoi zâmbește parcă obosit. Bâjbâie inutil mâinile Ralucăi, apoi chicotește leneș.
- Matei?
Raluca râde silențios, apoi Jeff oftează.
- Silvia? Marius? Valentina?
Încă își ține mâinile acolo, stând vreo 5 minute, enumerând orice nume i-a venit la gură, la un moment dat a spus și Vlad, ea s-a abținut cu greu să nu se prăbușească de râs, însă i se rupse inima când a auzit următorul nume, după 2 minute în care Jeff nu a mai vorbit:
- Eve?
Se întristează. Acum va fi dezamăgit căci nu este Eve, iar ea se va simți prost. Gândurile astea o fac pe Raluca să zâmbeasca stânjenită și să-i vorbească la ureche:
- Aș vrea și eu să fie Eve.
Stă alte două minute, el deschide gura să vorbească, dar ea își retrage mâinile și ocolește cu pași mici și reținuti banca unde el se află. Jeff ridică privirea spre fată, ridicându-se în picioare. Face ochii mari, apoi îi apare un zâmbet până la urechi. Își așează pensula pe bancă, încă entuziasmat cu zâmbetul atât de sincer și atât de plin de bucurie. Raluca încă era puțin stânjenită, Jeff o analizeaza câteva secunde din cap până în picioare, după care o trage brusc pe Raluca într-o îmbrățișare.
Jeff nu se schimbase foarte mult. Doar îi mai crescuse părul, își lăsase barba și mustata puțin și se mai îngrășase puțin, ultima oară era un schelete la fel ca și ea. Raluca îl strânge în brațe, iar el nu se mai satură de îmbrățișare. Nu-i spune nimic, se desprinde din îmbrățișare și-o privește atât de bucuros, încât Raluca se simțea poate prea importantă pentru el. Voia să-și ceara scuze... că nu era Eve, dar el se bucura de prezența ei oricum, de aceea mereu l-a respectat.
Jeff o îmbrățișează din nou, după care se retrage foarte puțin pentru a fi față-n față cu ea. Raluca nu mai are timp să reacționeze, însă pur și simplu își simte buzele zdrobite.
Jeff o sărutase.
La naiba, Jeff o sărutase!
- Jeff
--------
el este Jeff. Scuzati inactivitatea, am avut de învățat pentru olimpiada de istorie, dar acum am revenit în formă.
Jeff sau Vlad?