Resentimente

Capitolul 48

Ps: Ascultați piesa de la media, se potrivește cumva. 

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

           Viata ne joacă feste, uneori credem că ne-a dat lovitura finală, că ne-am ridicat cu greu și aceea e limita, însă acela de fapt e doar începutul. 

          Ziua următoare Raluca se trezește cam târziu și întârzie la școală, însă nu aceasta era problema ei. Trecuseră câteva ore de când nu-l mai văzuse pe Vlad și cu fiecare minut ce trecea simțea că se sufocă. Ura să creadă că este atât de slabă, însă trebuia să se întărească cumva. pentru ea, pentru Vlad... Nu voia să dea ochii cu el, i-ar stârni sentimentele și mai mult, chiar dacă inima îl chema și spunea da, creierul trebuia să fie mai mare și să urle un nu convingător, însă totul îi era atât de greu. Credea că cel mai greu lucru din viața ei a fost să afle că are o boală mortală și nu foarte mulți scapă, însă...de ce durea acum mai tare? 

        Deși credea că avea să îi fie greu să-l evite, chiar nu era așa. Nu-l văzuse deloc în acea zi. Se îngrijora, dacă nu o alegea pe ea înseamnă că alegea drogurile și era distrus. Poate dacă l-ar urî ar fi altfel, dar nu putea să-l urască. 

       După ore se duce la Jeff și prietenii săi. Voia să-și facă teatrul obișnuit, să le arunce un zâmbet complet lipsit de vreun sentiment și să le spună că este bine, dar de data asta când au întrebat-o dacă este bine nu a mai putut răspunde, a răbufnit în plâns. 

         - Ce s-a întâmplat? întrebă Jeff când le spuse celorlalți s-o lase puțin singură. 

         - E greu, Jeff! E atât de greu... 

        El nu mai așteptă alte explicații și o trage într-o îmbrățișare călduroasă. Raluca strânge din dinți să se abțină, să nu mai plângă, dar asta însemna un efort enorm. 

       - Îmi poți vorbi despre asta dacă vrei. Sunt un bun ascultător. Asta dacă nu este vorba despre orele de istorie ale domnișoarei Sânziana, râse el și prinse mai mult curaj când începu și Raluca să râdă. 

      - Care a fost cel mai greu moment din viata ta? Deși cred că mi-ai zis de el, nu l-ai detaliat niciodată. Știu că poate e ceva personal, dar dacă chiar vreau să mă deschid față de tine, am nevoie de acest sentiment reciproc.

       Jeff trage aer în piept și se așează pe bancă, fiind urmată de Raluca și se așează față în față cu el. Băiatul din fața ei părea a fi un tip banal, bun, educat și suflet bun. Însă când începe să își aducă aminte de trecut, privirea și tonul vocii sale se schimb instant. Raluca observase asta de prima dată când el îi vorbise de a sa Evi.

      - Pe banca aceea, începuse el, dar nu o privea pe Raluca chiar dacă erau față în față, el prefera să își privească încălțămintea și să se joace cu șireturile. Pe  acea bancă unde te-am cunoscut pe tine, am cunoscut-o și pe ea. mă aflam acolo deoarece mama mea era la spital și mă rugase să mă duc să mănânc ceva, căci eram deshidratat, însă îmi era frică să plec. casa noastră era ceva mai departe de spitalul mare din centru, de aceea am ales să mă duc în acel parc. Îmi luasem un sandviș, dar nu-l puteam mânca. Îmi era groază că atunci când mă voi întoarce, ea nu va mai fi acolo. Nu și sufletul ei, îmi era atât de teamă să nu o pierd... 

        Raluca era atât de prinsă în povestea sa de viață încât tresări când se opri din povestit pentru a lua o gură mare de aer. face o pauză, părând că răscolește dureros prin amintiri și îi aruncă o privire scurtă Ralucăi, după care continuă:

     - Nu puteam mânca sandvișul, așa că îl aruncasem frimitură cu frimitură la un porumbel ce mi s-a alăturat la suferință. Când jumătate din sandviș era deja dus, se așează lângă mine un înger. cel mai frumos înger. se uita insistent la mine și la sandvisșul meu, încât i-l întind, crezând că îi e foame. ea îmi zâmbește - și-ți jur că e cel mai frumos zâmbet din lume. Îmi ia sandvișul fără să-mi sufle o vorbă și se îndreaptă spre o altă bancă puțin mai îndepărtată și i-l oferă unui băiețel mic și neîngrijit. Acesta îl primește speriat puțin și murmură ceva, iar îngerul meu se întoarce iar și se așează lângă mine. Avea cel mai frumos și senin chip. privea spre cer și dintr-o dată îmi spune: Nu suntem în stare să apreciem ceea ce avem, când alții rabdă după acel lucru. Iar când îl pierdem, dăm vina pe oricine dar numai pe noi nu.

  Nu suntem în stare să apreciem ceea ce avem, când alții rabdă după acel lucru. Iar când îl pierdem, dăm vina pe oricine dar numai pe noi nu. - Cuvintele o lovesc puternic. Acea fată era cu adevărat înțeleaptă, ar fi vrut să o cunoască.

    - Nu înțelegeam ce vrea să spună, dar după mi-am dat seama că vorbea despre sandviș, mai ales că mi se făcuse foame și regretam că am arunca jumătate, căci porumbelul ciugulise doar dintr-o bucată. Atunci am lăcrimat, gândindu-mă la mama. Tresar ca și ars când telefonul îmi sună, dar nu mai stau pe gânduri și fug cu toată viteza spre spital. Doar că..se stinse. O pierdusem. Rămăsesem singur. Eram pierdut. 

      Nu se aștepta ca mama lui să fie moartă. Dovada clară cât de crudă poate fi viața cu un om. Simțise o compasiune puternică pentru el în acel moment, îi cuprinse mâna într-a ei, dându-i curaj să vorbească în continuare.

   - Era prea mult pentru mine și simțeam că îmi căzuse cerul în cap. picioarele mă conduc către îngerul meu salvator, ce încă se afla acolo, conversând cu băiețelul orfan. Mă apropii de bancă, sperând că mă observă. M-a văzut, se apropie de mine cu o privire îngrijorată și fără să pună întrebări mă ia în brațele ei magice. Pur și simplu îmbrățișarea ei fusese ca un calmant pentru mine, cu ajutorul ei am trecut peste moartea mamei mele. ne întâlneam în fiecare zi în acel parc, fără să știm prea multe unul despre celălalt. Până când ne deschidem astfel, cum facem noi doi acum. Mi-a zis că este înnăscută dintr-o greșeală, că tatăl său a părărsit-o, aburind-o cu bani și case, deoarece se încurcase cu mama ei, dar omul avea deja familie. Mama sa își vindea corpul pe bani, iar ea ramase a nimănui. Voia să-și caute tatăl dar...

      Se oprise. Raluca îl strânge ușor de mână, zâmbindu-i din nou încurajator. Era surprinsă, el suferise atât de mult și încă era aici cu un trecut greu în spate. Jeff era mult mai puternic psihic decât ea sau Vlad, sau la un loc. Acest lucru era clar.

       - Dar? întrebă ea, văzând că s-a blocat.

     - Nu știu... După luni de căutare a tatălui său și eu a fericirii, când am primit o șansă nouă de a fi fericit, când o iubeam cel mai mult, când mă simțeam iubit cel mai mult, când viața îmi cânta în strună... dispare.

    - Așa pur și simplu? întrebă Raluca, aducându-și aminte că îi mai spuse că dispăruse fără să știe, dar voia să afle mai mult, nici ea nu știa. Spera pentru el ca Evi a lui să se întoarcă cândva.

   - Așa pur și simplu, repetă el. Viața mi-a luat-o. Aștept să se întoarcă. Tot viața mi-o va da înapoi cândva. Încă o aștept, o voi aștepta până când voi muri.