Capitolul 41

10.5K 745 180
                                    

     
     Vlad abia se trezise când Raluca se chinuia să-i gătească un sandviș. Nu se descurca cu gătitul și adevărul e că nici nu-i plăcea. Dar un sandviș nu era cine știe ce efort. Îi făcu unul cu ce a găsit prin bucătăria sa și i-l duce când aude căscatul lui Vlad.

    Se pune în fața lui, iar Vlad se luminează la față și părea surprins. Zâmbi încet, dar sincer. Se bucura că Raluca era cu el, doar că nu își mai aducea aminte foarte multe lucruri. Nu știa de ce nu a plecat, nu știa în ce hal l-a văzut, ținea minte doar când a văzut-o intrând pe hol și când i-a vorbit.

   — Hei, spuse Raluca și se așează lângă el. Ți-am pregătit micul dejun. Oarecum.

   Vlad îi zâmbi cald și luase sandvișul. Se uita la ea, era fericit că era cu el, se simțea bine. Simțea că mai avea o șansă în a-l ierta.
   — Ai venit până la urmă.

   — Știai că voi veni.

   — Dacă știam nu mă găseai în acel hal, spuse Vlad cu o urmă de tristețe în voce. Aș vrea să mă justific, dar nu pot. Sunt un nimic...

  — Nu spune asta, îl întrerupse Raluca grăbită.

  — ...fără tine, continua el privindu-i chipul atât de senin, părul atât de strălucitor, ochii atât de pătrunzători, ea atât de frumoasă.

   Raluca înghiți în sec și își mută privirea spre fereastră. Nu știa ce avea să facă, dar îi plăcea să-l aibă pe Vlad în prajmă. Voia să nu-și mai lase garda în jos, deoarece de fiecare dată când și-o lăsa avea de suferit. Dar așa e viața. Ne naștem, trăim, suferim, iubim și murim. Acesta era ciclul vietii și nimeni nu scăpa.

  — Cum te simți? schimbă Raluca subiectul ridicându-și sprâncenele.

  — Mhm, aproape mort. Îmi bubuie capul, râse el dar se opri când tristețea și ingrijorarea Ralucăi era prea evident. Dar sunt bine.

   — Ce se întâmplă cu tine, Vlad?

   Vlad ezită să-i răspundă. Voia să-și aleagă cu atenție cuvintele să nu o mai rãnească în niciun mod, dar uneori era imposibil.

   — Ce se întâmplă cu mine? repetă el și ezită din nou un moment. Sufăr, Raluca. Am nevoie de tine...

   — Oprește-te, Vlad.

   — Nu. Nu o să mă opresc niciodată! Eu chiar te vreau lângă mine și...

   Raluca se ridică. Nu știa dacă îi plăcea ce aude sau era nervoasă. Începe să se plimbe de colo-colo agitată.

   — Câți bani? întrebă ea dintr-odată, dar Vlad era confuz murmurând că nu înțelegea despre ce vorbea. Câți bani ai primit de data asta de la mama?

    — Raluca, nu mai am nicio legătură. Bine? Da, la început am acceptat o sumã de bani, dar i-o voi da înapoi! Am acceptat pentru că aveam nevoie de bani...

  — Pentru droguri?

  — Dar am ajuns să mă atașez de tine, îi evită Vlad întrebarea Ralucăi, ce o făcu să-și dea ochii peste cap. Îți jur că nu mai am nicio legătură cu mama ta. Raluca, ai ajuns să fii o persoană importantă pentru mine. Îți place sau nu, mă vei avea lângă tine de azi înainte. Când mă vei ierta? Cu Valentina nu am nicio treabă. Da, știu, am fost surprins să o văd, nu o să-ți neg faptul că încă țin la ea. Dar niciodată nu am iubit-o! Dar ea a fost lângă mine când lumea nu-mi era foarte dragă. Țin la ea ca la o prietenă, atâta tot. Știu că am sărutat-o, nu știu, șocul a fost prea mare. Credeam că...

  — Ajunge, îl opri Raluca.

  Nu suporta când vorbea despre ea. Deși îi plăcea ce aude, totul până când i-a auzit numele ei. Trecutul era trecut, era mai bine dacã nu-l răscolea.

  — Mă vei ierta? întrebă el și se ridică de pe pat apropiindu-se de ea ușor.

   — Am de ales?

   — Nu prea, zâmbi el deși chipul Ralucăi încă era confuz.

   Dar tăcuse. Știa că avea multe alte întrebări, dar îi era teamă să nu fie prea mult pentru ea. Mai avea puțin și-l ierta, trebuia să profite și să-i câștige din nou încrederea... și inima.

   
       ~

    Orele au fost mai lungi decat de obicei din perspectiva Ralucăi. Treceau prea greu, iar ea abia aștepta să scape de la școală. Jeff și prietenii ei nu o mai văzură de doua zile și spre surprinderea ei chiar îi era dor de acei oameni.

   Roxana își câștigase din nou un loc micuț în viața Ralucăi, chiar și Ale cu atitudinea ei timidă și simpatică în același timp. Cu Vlad nu mai vorbise dupa ce a plecat de la el, nu voia să creadă că ea îl ierta repede, altfel avea să greșească mai des.

    Când orele s-au sfârșit, Raluca se îndrepta singură spre ieșirea din școală. Îl căuta cu privirea pe Vlad, dar nu-l vedea. Doar că din spatele ei de nicăieri apare nimeni altul decât Vlad, cu cel mai frumos zâmbet.

   — Hei, hei, hei! o salută pe Raluca zâmbind în continuare până la urechi. Ce faci?

   — Nu se vede?

   — Ba da. Ești nesuferită.

   — E ocupația mea preferată, râse ea și Vlad își trecu mâna prin freza perfect facută.

  I-a fost dor să se tachineze reciproc, dar recunoaștea ca era mult ai diferit înainte să afle de înțelegerea lui cu mama ei. Acum era mult mai cald, chiar părea a fi el înșuși când era cu Raluca.

   În timp ce ei râdeau și se tachinau unul pe celălalt, privirile celor doi sar pe două persoane ce parea că nu se înțeleg. Erau în fața curții școlii, fata era prinsă între gardul acesteia și băiat. Imediat cum s-au apropiat de ei, Raluca, cât și Vlad, îi recunoscu pe cei doi.

   Parul negru ca tăciunele al lui Ramon era imposibil de nerecunoscut, iar corpul micuț și codițele lui Ale o dădeau de gol.

   Raluca simți un fior pe șira spinării. Ramon o agresa, așa cum a făcut și cu ea. Vlad o recunoscuse pe verișoara lui puțin mai greu, dar când și-a dat seama cine e, se îndreaptă către ei cu pași iuți, dar Raluca îl oprește înainte să facă o prostie.

   — Fără violență dacă nu este cazul, bine?

  El încuviință din cap și împreună cu Raluca ajung în fața celor doi. Ale era ușor speriată și veni lângă Raluca. Ramon își dă ochii peste cap și-și umezi buzele.

   —  Și ți-ar reuși planul dacă nu eram noi, copii băgăcioși, așa-i? întrebă Vlad amuzat, în timp ce Ramon încă se uita  Ale

   — Tu ai prostul obicei de a te lega de boboacele noi, așa-i? întrebă supărată Raluca, dar lui Ramon nu părea să-i pese de ceea ce spuneau.

   — Cărați-vă, idioților.

   Și plecă, trecând printre Raluca și Vlad. Ale o ia în brațe și-i mulțumi lui Vlad. Nu părea să fie foarte atașată de verișorul ei, cum nici el de ea, deoarece doar încuviință din cap și o salută la plecare.

    Raluca nu știa dacă erau bine sau nu.  Dacă relația lor de prietenie se mai dezghețase, dar îi plăcea de Vlad și modul cum încerca să-i dovedească că este o persoană bună.

   — Ale și băieții înnebuniți după ea, râse el și continua când a văzut confuzia din privirea Ralucăi. Pe lângă Ramon a pus și Paul ochii pe ea. Un prieten bun de-al meu din grup.

   — Voi ăștia din familia Mondragon sunteți toți frumoși, se pare.

   — Mi-ai făcut cumva un compliment?

  — Ai auzit ceva legat de tine?

  — Sunt un Mondragon.

   — Atunci posibil că ești și frumos.

   

ResentimenteWhere stories live. Discover now