Resentimente

Capitolul 11

  
     — E cam frig, spune Roxy încercând să-și așeze eșarfa la gât în timp ce ne plimbam prin parc mai pe seară.

    Era frig. Era iarna, intrasem îm decembrie, mai erau câteva zile până la Crăciun. Nu era zăpadă deocamdată, ceea ce mi se părea bine. Deși bătea vântul, eu și Roxy am hotărât să mai facem o plimbare prin oraș deoarece aveam nevoie să ne recreem puțin după un morman de teme.

    — Da, este frig, îi răspund privind cerul înnorat. Crezi că ar trebui să ne întoarcem?

   — Și pozele pentru proiectul de la științe? Cu " Orașul nostru, mândria noastră "?

   — Avem timp să-l facem.

   — Ai uitat de el, nu?

   — Eh...

   — Raluca, ești bine? De când ne-am văzut ai fost destul de tăcută și cu capul în nori. S-a întâmplat ceva?

  — Știi doar, zic iar gândul îmi fuge iar la el.

   — Vlad? Pe bune? Iar el? Raluca...

   — Nu înțelegi! M-a apărat de Alex, eu cred că ține la mine. Dacă nu ținea, nu venea să se bată cu el.

   — Ce?! Alex? Care Alex? Nu înțeleg, ce tot spui acolo?

   — Vlad ține la mine. Alex s-a luat de mine iar el m-a apărat.

   — Oricine ar face asta.

   — Dar nu și el, zic strângând din dinți deoarece uram când Roxy nu ținea cu mine și nu era de aceeași părere ca și mine, și îmi distrugea orice speranță.

   — Te minți singură.

   — Ba nu! Vlad...

    — Vlad, Vlad, Vlad! Mai bine te-ai gândi la ce e important. Viața ta nu depinde de un tip pe care-l placi. Repet, Raluca, doar îl placi. Așa sunt adolescenții, cofundă iubirea cu a plăcea. Revino-ți!

   Mă opresc din mers și o privesc făcând ochii mari către ea. Se oprește și ea privind în gol spre blocurile din jurul nostru, evitându-mi privirea înlăcrimată. Mă durea ceea ce spunea, eu înțelegeam faptul că nu avea o părere bună despre el, dar oamenii se schimbă. Trebuie să am încredere în mine, măcar acum, dacă toată viața mea până acum nu am avut.

   — Nu te las să-mi distrugi încrederea.

    — Raluca, nu vreau să fac asta. Dar te minți singură. Tu ești o fată frumoasă, puternică, simpatica, nu te merită Vlad. E un idiot! Iar tu ești atât de...inocentă. Naivo...

   — Nu!

   — Raluca! voiam să plec dar mă apucă de braț și mă trage de după un copac gros și mă uit la ea încruntată.

   — Ce naiba, ai înnebunit?
  
   — Taci.

    — Ce...?

   Ea privea spre blocuri încruntată, ascunsă după acel copac. Mă uit la ea și nu înțelegeam ce se întâmpla. Atunci îmi îndrept și eu privirea unde ea se privea atât de încruntată. Atunci simțisem o durere ca și cum fusesem lovită de cineva. Era Vlad și prietenii lui, iar ei îl țineau pe Alex de brațe ducându-l în spatele unui bloc.

— Trebuie să intervin! zic speriată dând să plec într-acolo deși nici eu nu știam ce voiam să fac de fapt.

    Sigur Alex a dat-o în bară și i-a comentat lui Vlad, sau chiar a încercat să-i aplice o lecție, iar acestea scoțâmdu-i pe băieți din minți. Dar dacă Alex pățea ceva, indiferent de ce mi-a făcut el mie, nu puteam permite ca cineva să sufere din cauza mea. Totuși, Alex merita...