Resentimente

Capitolul 19

- Dă-mi drumul, spuse nervoasă Raluca însă văzând că Vlad nu îi dadea drumul brațului său, ridicase cealaltă mână ca sa-l lovească însă dintr-o mișcare, nu știa nici ea cum, doar el știa, ajunsese lipită de el.

Brațele lui o țineau strâns la pieptul lui. Raluca nu se mișca. Se simtea....ciudat. Inima i-o luaseră razna. Putea să se retragă, sa-l lovească și să plece. Însă problema era... Că nu voia. Îi plăcea acolo. Se simțea protejată. Pe veci. Îi simțea căldura corpului chiar și prind hanoracul gros pe care Vlad îl purta.

- Omuleț nebun. Eu când zic ceva, așa rămâne, înțelegi tu?

Însă nu. Îi auzea vocea și doae se bucura de ea. Nu voia să mai plece de acolo. Voia să trăiască așa pe veci.

   Era fericită după mult timp de tristețe, lacrimi, stări melancolice și depresive. Știa în sinea ei adevărul; cu cât stătea mai mult alaturi de Vlad cu atât va suferi mai mult. Dar totuși, ce mai conta? Avea să moară peste câteva luni sau peste câțiva ani.

   Dar se trezise la realitate când clopoțelul sună semn că orele aveau să înceapă curând. Raluca ridică capul să-i vadă chipul și-i întâlniseră ochii minunați cu care o vrăjiseră cu ceva timp în urmă. Nu mai vedea răutate...era un băiat bun.

   Se desprinse de brațele lui ușor și se dăduse cu pași mici în spare privindu-l în ochi și înghițind în sec. Aștepta ca el să zică ceva, dar Vlad doar o privea așa că plecase cu pași iuți pe lângă el. Zâmbise, pe fața ei se ivi din nou zâmbetul.

  Asta e fericirea? Dacă da, e cel mai frumos sentiment pe care l-am trăit vreodată.

  *     *     *

    — Cum a fost la școală? întreabă tatăl când Raluca abia intrase pe ușă, fiind așezat pe canapeaua din living cu laptopul.

   — Bine, a fost bine, tată, răspunde Raluca încă având o stare de bine. Ce faci acolo? Încă cauți soluții pentru ceva ce nu are să se vindece? Tată, accepta realitatea.

   Dar nici ea nu o accepta. În sinea ei nu accepta acest lucru, că nu mai avea să-l vadă pe Vlad, pe tatăl sau pe mama sa. Dar trebuia să pară tare pentru părinții ei, măcar ei să fie mai bine.

  — Draga mea, vino aici.

  Raluca isi puse ghiozdanul lângă canapea și se pune în brațele tatălui ei ca pe vremurile când era micuțã, năzdrăvană și făcea obrăznicii și avea să negocieze cu tatăl său pedeapsa.

   — Te poți vindeca, scumpo. Sunt oameni care trăiesc cu asta. Și sunt fericiti, au o familie. Am găsit niște lucruri dar trebuie să citesc mai multe ca să fiu sigur, încă nu i-am zis mamei tale. Iar cu banii merge bine, deci..tu vei rămâne aici, cu noi. Clar? Nu te gândi la altceva!

  Raluca îi zâmbi slab si plecă în camera ei. Voia să creadă ce zicea și voia să creadă că și el crede asta. Dar se îndoia.

   Nu-și mai făcea temele, făcea doar ce-i place șj ce o făcea să se simtă bine. Își picta pereții, părinții niciodată nu au lăsat-o. Picta flori, îi plãceau florile și îi plăcea să picteze.

  — Drăguți trandafirii, nu știam că-ți plac. Dacă știam aveai camera plină.

  Zâmbetul lui Vlad o bine dispunea pe Raluca. Dar nu voia să-i arate că cedează atât de ușor.

  — Ce faci aici? Cine te-a lăsat să intri?

   — Domnul tatăl Ralucăi.

   — Domnul tatăl meu va avea probleme. 
  
    — Sau poate nu.

  Raluca își continua pictatul mai mult pentru a-și ascunde zâmbetul stând cu spatele la Vlad.

   — Vrei să te ajut? Ar fi trebuit să acoperi biroul, să pui ceva pe jos, deja ți-ai murdărit puțin podeaua.

   — Nu-mi pasă.

   — Tu cureți?

   — Nu, mama, spuse Raluca rânjind puțin și simțea că și Vlad făcea asta în spatele ei.

   — Nu-ți pasă de mama ta?

    — Nu am zis asta.

    — Ai zis cã nu-ți pasă dacă se murdărește podeaua de vopsea. Deci nu-ți pasă de cine o curãță. Și cine curăță ? Mama ta. Asta rezultă că nu-ți pasă de mama ta.

   O aburise destul așa că Raluca se întoarse cu fața la el încruntată.

  — Îmi pasă de mama. Ce vorbesti tu acolo sunt abureli.

   — Ba nu-s. Asta a rezultat.

   — Ești cumva filozof?

   — Poate, răspunse Vlad riducând o sprânceană și râzând ușor când îi văzuse fața Ralucăi și ea pictată pe obraz de roșu.

   — Vlad, filozof în timpul liber.

   — Și nu numai, râse el și se apropie de ea dintr-o mișcare, își scoate un șervețel din pachetul ei de pe biroul de lângă ei și-o șterse  de pata roșie de pe obrazul palid al Ralucãi.

   Raluca zâmbea în sinea ei până la urechi, dar în fața lui tot îngâmfată voia să pară și rea. Și tare. Vlad îi zâmbea amuzat de fața Ralucăi și ieșiseră câteva minute din cameră lăsând-o pe fată cu ochii în soare, dar se întoarce peste 10 minute cu un vas de apă călduță, niște prosopele și un mop.

   — Nu-mi zice că vei face asta, râse Raluca când îl văzu cu mopul în mână pe Vlad; tocmai pe el.

   — Ba da. Sper că e doar tempera.

   — E doar tempera.

    — Vezi? Am avut dreptate cu algoritmul meu de filozof. Nu-ți pasă de cel care sterge podeaua.

    — Acum nu, răspunde Raluca stând pe gânduri pentru a-și da seama ce voia să facă Vlad, era clar că de juca cu mintea ei într-un fel.

    — Dar putea fi mama ta.

    — Dar nu e, ești tu. Nu-mi pasă. Să ai spor la a-mi sterge mizeria din urmă.

   Vlad se oprise din a șterge de pe jos și ridică privirea spre ea. 

  — Asta a fost dur. Îmi place. Dar știi că asta ar fi făcut și mama ta, nu? Deci... filozoful are dreptate. Ții la el. Sau vei nega în continuare?

  — Ce încerci să faci, Vlad?

  — Filtrez doar. Nu mă pricep, așa-i?

   — Filtrezi cu mine? Tu? Nu prea cred.

  Distracția și amuzamentul se duseră. Raluca deveni serioasă și Vlad o urmă cu aceeași privire și comportament. Da, Raluca acea acest dar de a distruge cheful și voia bună a oamenilor, inclusiv și când era vorba și despre ea.

   — De ce nu?

    — Vlad, încetează! Știu ce faci, și să știi că nu mă duci de nas. Decât să-ți pierzi vremea cu mine din milă, mai bine cară-te de aici, bine? Îmi faci mai mult rău. Te rog, pleacă! Nu-mi face asta, nu vreau să mor tristă

   — Nu vei muri.

   — Ce știi tu? Nu știi nimic. Nu știu ce te-au convins părinții mei să faci, dar nu te lua după ei. Nu simt nimic pentru tine, m-am înșelat eu doar. Deci, te rog, nu mă mai amăgi și pleacă.

   — Tu te auzi? Spui că nu mai simți nimic pentru mine dar după spui că te amăgesc și-ți fac rău. Dacă nu ții la mine de ce te-ai simți astfel?

   Întrebare de baraj.

  Raluca era îndrăgostită de el. Și nu își putea nega asta, dar ea alesese să încerce. Ceea ce o deranja pe ea era că nu înțelegea ce voia Vlad. Nu o iubea, era sigură, simțea asta. Îi era milă...?