Resentimente

Capitolul 2

   
       Nu știu ce s-a întâmplat de s-a șters. Eu doar l-am corectat..

    Ședeam în patul moale, dormind, dar razele soarelui ce se strecurau prin draperiile unui geam, mă fac să deschid ochii deranjată de lumima acesteia. Deschid ochii încruntată și morocănoasă și mă ridic în șesut. Toată lenea îmi dispăruse când un miros străin de parfum îmi inhalează nările, când văd lenjerii străine pe pat și când ridic privirea și observ o cameră total străină mie. Abia atunci îmi adusesem aminte ce se întâmplase, de fapt. Încep să mă panichez dandu-mă jos din pat căutând repede cu privirea o ușă. Când o observ, pornesc către ea speriată și tremurând din toate închieturile, dar ușa de deschide înainte să ajung la ea. Pe ușă se ivi un tip înalt și slăbănog, cu părul ciufulit ce-i stătea în toate părțile. Avea un nas perfect conturat și ochi negri ca două măsline. Se rezemă de ușa, când eu înghețasem în fața lui, el cu mâinile în sân și o privire indiferentă. Deși tremuram, încerc să-mi fac curaj să vorbesc:

        — Cine ești? Și unde sunt?

   Vocea abia mi se auzea, îmi tremura foarte tare, iar lacrimile încercam să le țin ascunse în colțurile ochilor. Privirea lui indiferentă și înfricoșătoare mă determina să las privirea jos, și deoarece nici nu se mișcase de acolo, aveam impresia că nu avea să-mi răspundă:

         — Ești la mine, tresar la vocea lui groasă și ridic imediat privirea speriată către el și fac doi pași înapoi neștiind ce puteam face în acel moment. 

         — Vreau acasă! reușesc să zic printre suspinele mele privind în continuare în jos.

          —  Te voi duce acasă. Dar întâi să clarific lucrurile. Prietenii mei, sau mă rog, foștii mei prieteni, mereu se iau de lume nevinovată, iar din cauza lor, sunt și eu taxat de poliție. Pentru că ei sunt obișnuiți să umblu cu acei tipi. Aseara a fost o mare coincidență că voiam să le cer băieților niște bani și erai acolo. Altfel, cine știe ce se mai întâmpla.

          — Um...

          — Ce nu e clar?

          —  Vreau acasă...

           — Ești liberă să te duci. Nu ți-am făcut nimic, deci, aș prefera dacă am uita toți ce s-a întâmplat aseară și nu vei spune nimic nimănui, ce zici?

      Eu afirm din cap nedumerită și când acesta îmi deschide ușa, ies ca o furtună înghițind în sec și speriată, și-mi sun părinții să vină să mă ia. Aceștia m-au certat foarte grav, am încercat să le explic că am întâlnit o fată ce mi-a devenit prietenă, iar neștiind drumul înapoi spre casă deoarece mă distanțasem foarte mult de aceasta și nevrând să-i mai deranjez, am stat la ea. Deși nu știu cât de mult m-au crezut, deoarece au țipat foarte tare la mine fiindcă ei m-au sunat, iar eu aveam telefonul închis, și sunase si la poliție. Ei bine, din cauza unor tipi needucați și fără scrupule, sunt pedepsita două săptămâni. Dar nu era ceva foarte greu pentru mine, oricum nu prea ieșeam din casă, mai ales deoarece nu știam orașul și de ce se întâmplase în urmă cu o seară.

   ~

         Prima zi de școală venise. Aveam emoții deoarece eram foarte curioasă să văd cum se vor purta copiii cu mine neștiind de boala mea. Oare va fi altfel? Voi fi apreciată și băgată în seamă? Eu mă trezisem devreme, luasem micul dejun, și mă îmbrac cu uniforma ce-mi fusese dată când m-am dus cu părinții să mă înscriu la liceul acesta.