Resentimente

Capitolul 57

După 2 ani.

- Viața mereu ne surprinde. Credem că deja am suportat destule, însă încă nu ne-a dat lovitura finală, murmură Vlad pierdut, dar țipetele copilului îl trezește din gândurile sale.

- Vleau plăjitula aia! țipă Mario din toate puterile sale, încât urechile lui Vlad se plâng.

Vlad îi mănâncă prăjitura băiețelului în semn de răzbunare, iar el se trântește în fund și începe să plângă și să țipe cât de tare putea. Vlad scoate limba la el, dar primește o palmă de după ceafă. Valentina îl ridică pe Mario de pe jos și îi oferă prăjitura ei.

- Uneori mă gândesc cine e copilul dintre voi doi. El care are doi ani, sau tu care ai 20?

Vlad da ochii peste cap și se încruntă spre copil. Copilul scoate limba la el, iar el începe să râdă.

- Trebuie să plec, Vali. Am meci în seara asta cu Croația. Trebuie să mă antrenez și să mă odihnesc, copilul tău mă obosește maxim.

Valentina râde înfundat și încuviințează din cap. În ușă se aud două bătăi în ușă. Ea îl lasă pe Mario pe canapea și se îndreaptă spre ușă. Era Jeff cu un diatamai buchet de flori în mână. Vlad dă ochii peste cap.

- Ce face cea mai bună mămică din lume? întreabă el, iar Valentina chicotește și-i plasează un sărut pe obraz, luând florile. Bună!

- Salut, răspunde Vlad plictisit. Eu am plecat, Vali. Ne vedem mâine.

Ea încuviințează și își îndreaptă din nou privirea spre Jeff. Mereu era romantic cu ea, însă niciodată nu a făcut pasul pe care ea îl așteaptă. Însă, prietenul său, Matei, un bărbat mai plinuț dar frumușel, își declară dragostea față de ea de vreo două ori.

Vlad îl credea pe Jeff un prefăcut. O amăgea pe Valentina, dar niciodată nu avea să o privească așa cum așteaptă ea. Da, Valentina s-a îndrăgostit nebunește de Jeff, îl adora, însă inima lui îi aparținea altcuiva.

Ajunge acasă. Face un duș și se îndreaptă spre terenul de fotbal. Grupul îl aștepta acolo pregătiți pentru antrenamente. Probabil venise prea devreme deoarece nu erau toți.

- Salut, omule, îl salută Paul și-i prinde mâna frățește, retrăgându-se din îmbrățișarea Alexandrei.

Ale și Paul făceau un cuplu de milioane. Ale era o fată care îl făcea pe el să devină miere, se topea când era alături de ea, i se lumina fața și ochii îi străluceau plini de împlinire.

- Am venit prea devreme? întreabă el, iar Paul încuviințează din cap.

- Așa faci de ceva timp.

- În seara asta avem meciul cu dobitocii ăia. Trebuie să ne luăm revanșa de data asta, clar? M-a faultat căcatul ăla de m-a luat naiba!

- Îi mâncăm de vii, nu de alta!

* * *

Scorul era 10-8 pentru croați. Mai erau câteva minute, îi băteau. Acel meci era important pentru ei, dacă câștigau aveau să de califice mai departe. Dar nu se putea concentra destul.

- Haide, Mondragon! Nu avem nevoie de o muiere pe teren! strigă antrenorul.

Minutele scădeau, nu aveau nicio șansă. Până când...auzise un strigăt pentru el. " Hai, Vlad Mondragon! Nu fi un răhățel pe teren!" este distras de acea voce. I se părea cunoscuta și parcă nu. Se uită în stânga, se uită în dreapta, nu era nimeni. Erau prea multe persoane, prea multe voci.