— Sigur ești bine? Azi când ai venit de la școală nici măcar nu ne-ai mai salutat, Raluca, îmi reproșează mama pentru a mia oară iar mie îmi dau lacrimile și-o iau în brațe.
— De ce nu mă place nimeni? spun plângând și-i observ lacrimile și ei. De ce sunt dată laoparte? Ce am eu de le provoc scârbă? Sunt urâtă, am înțeles dar...
— Raluca! Să nu mai zici niciodată că ești urâtă! Ești cea mai frumoasă fată pe care o știu, puiule! Ești minunată!
— Dacă aș fi minunată și frumoasă aș fi și eu plăcută de oameni și nu aș mai fi dată laoparte.
Mama mă analizează încruntată în timp ce eu mă șterg la ochi, după care-i observ un zâmbet mare și larg căruia nu-i vedeam rostul. O priveam nedumerită și nu știam de ce mă privea așa.
Am ceva pe față? Sau am zis ceva greșit? E doar adevărul, de ce zâmbeste?
— Mă sperii, mamă, ce s-a întâmplat așa de superb de zâmbești atât de tare?
— Cine-i norocosul? întreabă ea și-mi ridic sprâncenele strâmbându-mă.
— Poftim?
— Puiule, sunt mama ta. Nu mă poți păcăli.
— N-nu te înțeleg...
— Puiul meu e îndrăgostit!
Eu o priveam încă încruntată și nu știam cum să reacționez. Voiam să neg dar nu avea rost. Pe mama chiar n-o puteam păcăli.
— Cine e norocosul? întreabă ea iar ochii mi se umplu iae de ochii și încep să plâng iar ei îi piere zâmbetul. Oh, scumpo, ce s-a întâmplat?
— Mă urăsc, mamă! Mă urăsc! Nici măcar nu se uită la mine. Banii pe care vi-i i-am cerut erau pentru el! I-am spart telefonul din greșeală și el având relații proaste cu familia lui, nu are bani și acum se poartă foarte urât cu mine. Am vrut sa-i dau banii...dar a spus că cei 500 de lei nu fac nici un sfert din prețul telefonului. Nici nu știu ce simt. Îl iubesc și-l urăsc în același timp!
Mama mă strânge în brațe și trage aer adânc în piept.
— Scumpo, unii oameni își dau seama de valoarea oamenilor abia după ce ei pleacă din viața lor. Nu te ține scai după el, poate...
— Nu, mamă... Nu-l știi. E fiul celor care au casa aceasta mare din fața noastră.
— Familia Dobre?
— Nu știu. Îi cunoști?
— Nu chiar, dar am auzit de ei. Foarte înțepați. Dar nu-ți face griji, scumpo, eu te voi ajuta cu orice vrei...
— Nu mă poți ajuta cu nimic, spun și-mi șterg lacrimile. Vreau să fiu singură.
~
Dimineața mă trezesc cu o stare foarte aiurea, nici nu voiam să mă scol din pat. Dar până la urmă îmi fac rutina de dimineață și sunt gata de plecare. Îmi iau ghiozdanul în spate după ce iau masa împreună cu părinții, o masă în tăcere, vreau să ies pe ușă dar mama mă oprește:
— Ce e, mamă? întreb plictisită și-mi simt ochii umflați de la atâta plâns.
Ea nu spune nimic și-mi zâmbește în timp ce scoate din sânul ei niște bani și îi întinde spre mine, eu făcându-mi ochii mari:
— Ce...
— Shht, face ea și îmi îndeasă banii în buzunarul hainei. Să nu-i vadă tatăl tău. Plătește ce i-ai stricat băiatului și nu mai fi tristă, nu suport să te văd așa.
— D-dar...
— Du-te, Raluca! spune ea în continuare zâmbindu-mi.
— Te iubesc, mamă.
Nu îi numărasem, dar cu cei 500 de lei poate făceau o sumă mai măricică. Poate era și el mulțumit, sau poate nu va fi...
Îngândurată, privind banii pe care mi-i dăduse mama, observ că în fața mea este el, ca de obicei, cu căștile pe cap și cu mâinile în buzunar, mergea cu pași mici către școală. Eu alerg încet după Vlad și-l bat ușor pe umăr când ajung în drept cu el. Își întoarce privirea către mine, iar în sinea mea mă bucuram că nu dăduse ochii peste cap sau alt semn care să pară enervat sau deranjat de prezența mea. El își dă căștile jos privind în față, iar eu încercam să-mi fac curaj să vorbesc, uitându-mă continuu la el:
— Parcă ai zis că nu stai la părinții tăi, încercasem eu să-i vorbesc pentru a nu-l lua din prima cu banii, părea foarte trist.
— Eu zic multe. Iar lucrurile se pot schimba între timp.
— Înțeleg.
— Dacã ar fi după mine aș locui și într-un tomberon, decât cu ei. Vocea îi era stinsă, îi era tristă, ceva se întâmplase cu el.
— Nu pari foarte ok...
— Nu sunt ok.
— Pot să te ajut cu ceva? În afară de a te lăsa singur.
— De fapt, soune el și înghit în sec deoarece așteptam să mă gonească. Mi-ar face bine să vorbim. Crezi că ai vrea să-mi asculți nebuniile?
DA! Te-aș asculta până la sfârșit!
— Cred că da...
Voiam să nu par foarte obsedată, dar vocea mea părea mai mult a hotărâtă decat a nesigura.
Drumul spre școală parcă se termina imediat, deși de obicei mi se părea mai mult. Tot drumul tăcusem, Vlad se descărcase. Părinții lui voiau să-l țină în mâinile lor pentru a-l controla, vechea poveste a familiior bogate, iar el voia să fie liber, însă... părinții nu aveau încredere în el.
Nici eu nu așa vea încredere în tine, Vlad...
— Apropo, spun când am ajuns la școală, uite, ăștia sunt o parte din bani... Sper că sunt ok.
— Chiar aveam nevoie în momentul ăsta.
Eu îmi dau jos ghiozdanul pentru a-i da banii dar el mă oprește punandu-mi mâna lui rece pe a mea și îngheț, deși pentru el nu era nimic...
— Mi-i dai după ore. Nu avem timp acum. Să nu pleci din clasă până nu vin eu să iau banii, bine?
— Adică te voi aștepta în clasă?
— Da, să nu pleci. Am nevoie nare de banii ăia!
— Așa voi face.
Se îndepărtează fără să mai zică ceva iar în sinea mea aveam un zâmbet larg. Era cea mai frumoasă zi din toate zilele de când venisem la școala asta.
Hotărâsem să trec și pe la bibliotecă pentru a o mai vedea puțin pe bătrânica foarte simpatica și pentru a mă uita la o carte de istorie recomandată de profesoara. Timpul trecu și întârziasem puțin, dar din fericire când intrasem în clasă nu era niciuj profesor.
Eu stăteam în banca cu sora lui Vlad, care-și pila unghiile pentru a mă observa că voiam să intru în bancă. Nu puteam intra deoarece eu stăteam la perete, iar aceasta își dăduse scaunul în spate lipită de banca colegei din spate. Deoarece trecu două minute iar ea nu mă observase, îmi fac curaj și-i spun:
— Um, vreau să intru, dar nu pot din cauza scaunului tău. Te dai puțin mai în față câteva minute?
Ea își ridică privirea către mine iar eu îngheț, observasem aceeași ochi ca ai lui Vlad ceea ce mă intimida foarte mult.
— Nu! Nu pot! Stai în picioare! zice ea rece și răutăcios după care-și revăzu din nou de treabă.
— Dar aici e locul meu, zic încet abia auzindu-mă dar ea ridcase vocea și mă speria.
—Nu-mi pasă, tâmpito! Din partea mea poți să stai și pe jos!
— Ce te costă dacă-mi faci putin loc?
Nervoasă, lovește cu palmele banca și se ridică împingându-mă.
—Miruna! strigă și Roxy ridicându-se și ea din banca ei, la fel ca și restul colegilor. Fă-i loc și nu te mai da în spectacol.
—Ține-ți gura, Roxano! Dacă nu vrei să-l chem pe Vlad, bineînțeles. Nu uita că nu e bine să mă ai ca dușman.
Nu mă puteam uita la prietena mea sa-i văd expresia, deoarece aveam privirea ațintită la pantofii ei de firma, deoarece nu aveam curajul de a-mi ține privirea către ea.
—Iar tu, idioato, vei regreta că ai comentat la mine! strigă fata, pe care, se pare, se numea Miruna, zâmbind diabolic. Eu zic că nu vrei să-l cunoști pe Vlad.
— Ce? Dar nu am comentat la tine! Nu ți-am zis absolut nimic rău! încerc eu să mă apăr dar tac când râsul ei îmi acoperă vocea subțire și pițigăiată.
— Acum ce faci, proasto? Nu comentezi?
—Nu, îți explic...
— Taci, dracu! se răsti la mine după care mă pălmuise în fața tuturor iar eu mă abțineam să nu-mi dau frâu liber lacrimilor.
Aceasta își înfinge mâna în părul meu și mă trage în jos iar eu nu mă puteam împotrivi... Picioarele îmi cedează și cad în genunchi la picioarele ei.
Unde naiba era profesorul? Veneau iar după ce mă umilea?
— Cere-ți scuze! Mâna ei încă se afla în părul meu și mă strângea, dar nici măcar nu-i făcusem nimic, dar știam că avea pică pe mine din cauza întâmplării cu proiectul.
— Pentru ce? Nu am făcut nimic! Spun printe lacrimi dar piciorul ei făcu contact cu burta mea încât mă dau pe spate dr aproape vomitam tot ce mâncasem dimineața.
Mă lovește cu picioarele în burtă și mă împrășii din nou pe jos. Roxy, înjurând printre dinți, mă ridică de jos. Încercam să mă calmez și să nu fac un atac de panică.
—Pentru asta vei plăti ,scumpo. Nu-l știi pe Vlad. Nu vrei să-l cunoști! îmi comunică ea amuzată.
De-ar ști ea...
Dar oricum nu voiam să-i spună. Ar strica toată" prietenia" noastră. Probabil Vlad m-ar omorî dacă ar afla că m-am luat de sora lui. Ce zic eu? Nu i-am făcut nimic! Deși... abia reușisem să mă apripii de el, era culmea să-l îndepărtez de mine acum. Ah, la naiba, Raluca! El vrea bani, nu pe tine!
— Dacă nu vrei să-l cunoști pe Vlad, mută-te în bancă cu Alex! îmi zice Miruna cu un zâmbet mare și larg pe chipul ei făcând semn către un tip din spatele clasei.
Tipul era un roșcovan ce mă privea indiferent, dar cu o sclipire în ochi. Știam că așa o privea pe Miruna, de aceea nu-mi inspira deloc încredere. Dar am de ales între el și cearta cu Vlad. Clar acest Alex..
— Bine, zic cu lacrimi în ochi și trăgând cu greu lacrimi în ochi. Mă mut, dar nu-i spune.
— Mă mai gândesc! Ce, acum pui și condiții?
— Ce? Ce condiții? Doar te rugam să nu-i spui!
—Mă mai gândesc, am zis. Dar mi-ar face plăcere să-i zic! spune Miruna.
— Te rog! Nu-i spune. Fac ce vrei tu! spun în neștiinta și speriată că avea ca aceasta scorpie să mă îndepărteze de Vlad.
— Hmm, interesant. Vom vorbi azi la 6 . Unde stai?
—În fața casei tale...
—Hm, mda. Ne întâlnim acolo. Acum du-te la Alex! zice ea râzând.
Alex "îmi făcu loc" și mă privea cu un zâmbet batjocoritor și pervers. Mă speria. Încercam să stau cât mai departe de el. Pe la jumătate lea orei intră și nenorocita de dirigintă. Uitasem că aveam ora de română iar ea ne preda la această materie. După ce face prezența, Miruna ridică mâna iar aceasta o pofti să zică ce dorește:
— Te ascult Miruna! spune doamna dirigintă privind-o indiferentă.
— Noua colegă, dacă nu mă înșel o cheamă Raluca, nu vrea să stea în bancă cu mine. Vrea cu Alex!
Aud niște chicoteli prin clasă și imediat îngheț și intru într-o stare de panică. Eu mă ridic în picioare și încerc să mă apăr:
— Nu e adevărat, doamna dirigintă!
— Nu? Serios? spune această doamnă blondă și vad aceeași privire plină de venin. O faci pe fiica mea mincinoasă?
Înghit în sec și-mi las privirea în jos. Acum înțelegeam asemănarea dintre cele două.
—Um, nu... Dar eu chiar vreau să stau cu ea, nu cu acest băiat.
— Ce? Acum comentezi și la mama?
Acesge scorpii chiar erau rude și aruncau amândouă venin în jurul lor.
Eu mă uit la Roxy pentru a fi sigură că afirmația mea e corecta iae aceasta îmi confirma printr-o legănare a capului.
— Nu comentez, mă apăr...
Nu mai avea rost să zic nimic. Orice ziceam, tot ca ele era. Așa mamă, așa fiică...
— Taci și stai în bancă cu Alex, dacă așa vrei.
Alex mă apucă de braț și mă trage-n jos iar eu mă trântesc pe scaun. Ziua mea cea frumoasă se transformase într-una de rahat la fel ca restul zilelor, la fel ca viața mea.
Orele în sfârșit se termin. În clasă mai eram eu, Miruna, și Alex. Eu îl așteptam pe Vlad așa cum îmi spuse. Așteptam ca cei doi să plece pentru a rămâne singură și pentru a-i da banii lui Vlad. Cei doi încă își strângeau lucrurile, eu prefăcându-mă că îmi scriam o temă.
—Bună, păpușo!
Ridic capul și-l văd pe Alex că stă în fața mea. Era în fața băncii mele iar eu îmi închid caietul ridicându-mă din bancă speriată. Miruna nu se mai afla în clasă, eram doar noi doi.
— Ți-a mai zis cineva că ești frumoasă? îmi spue Alex apropiindu-se de mine din ce în ce mai mult și inima îmi bubuia în piept.
În afară de mama și de tata, nu.
El se apropie de mine și mă lipește de perete începând să-și atingă buzele hidoase de gâtul meu. Eu mă zbăteam dar el se lăsa pe mine în timp ce eu mă stâlceam între perete și el. Îmi imobilizase mâinile iar încercarile mele erau in zadare pentru a-l lovi cu picioarele.
— Lasă-mă! Dă-mi drumul! strig plângând dar el mă săruta în continuare le gât coborând din ce în ce mai mult.
— Raluca!
El. A venit!
--------
Heii, am revenit cu un capitol.
Mi-ați cerut o poză cu Raluca.. Dar n-am găsit una foarte perfectă cu descierea. Așa că, practic, m-am descris pe mine prin ea.
Ea e Raluca ^-^ :)) Și nu râdeți :)