Volume de aer IV

Eu nu am scris niciun poem care să nu fie împotriva morții

dedicat: Mariei, cu darul ei de ursitoare
.

Acesta e un poem cât un manual de etică
și poetul știe mai bine decât oricine,
înaintând spre alții cu mâinile goale
poemul însuși îl scrie din placenta* care-l scrie.

Da, "Frumusețea ar trebui să ne facă umili" *,
călcând în tăcere ca melcii
fără să atingem un fir de iarbă
să așteptăm toți străfulgerarea luminii
cu razele curcubeului ei
răscolind peste chipurile de piatră ale carcaselor noastre
dacă viața, ea însăși,
nu ne-ar fi fost așa de generoasă
și cu pofta ei nesățioasă
nu ne-ar fi încărcat
cămările inimii până la refuz
de steagurile atâtor legiuni frânte
pe câmpul de victorie al morții.
Altfel unde am fi putut fi azi?

Eu, William! cu mâna mea
din mâna trupului tânăr al mamei mele pornind
și din aorta inimii nesăbuite și visătoare a tatălui meu,
acum aproape de 90 de ani, încă respirând,
îți scriu:
– Tu nu ai nicio vină!
că eu niciodată nu am scris niciun poem,
dar niciun poem,
care să nu fie împotriva morții!
cum nici tu nu ai scris așa cum nu există
de la Ghilgameș încoace poem sub lună
care să nu-i vorbească ei,
vexat, scârbit,
chiar și prin cel mai curat vers de iubire.

Acesta e un poem cât un manual de etică
și poetul știe mai bine decât oricine,
înaintând spre alții cu mâinile goale
poemul însuși îl scrie din placenta* care-l scrie.

"E prea multă lume cu noi" *
și prietenii mei, iată,
mulți dintre ei de-acum
picături plecate,
fiecare dintr-un ocean imens de iubire
unde? eu nu -i mai pot vedea
și beau și beau
din vasul amintirilor totdeauna pline
amar rămânând
din ce în ce mai singur.

Mă strigă unii și mă refuză alții,
ieșind în cetate
cum de am inimă să spun
și cum de nu îmi este rușine?!
Dar strigătul ce-l simt acum
nu e și el un manual de etică peste care
nimeni nu poate să scrie sau rescrie
nici măcar un singur rând?
Îmi trebuie, William poete,
-dusule, vrăjmașule și frate geamăn-
extazul* clipei mele care
înlănțuindu-se
se pierde...moare.

.
Notă: * Jocurile minții, autor William Carlos Williams (1883-1963)

Dacă un om ar putea vorbi despre viaţa sa, oricând,
în orice clipă despre viaţa sa, n-ar mai
dori nimic, nimic! S-ar simţi aidoma
cu cel descris în faimosul
dublu-sonet – dar fără restricţiile formale
impuse sonetului. Să-l lăsăm să se ducă
pe malul râului, sau în grădina
cu flori târzii, unde, printre petale,
va zări o minusculă muscă
şi-n aripile ei străvezii, întinse,
strălucirea curcubeului. Pentru omul acesta
lumea e plină de strălucire şi nici sărăcia
nu îl aruncă în disperare.
Aşa s-ar întâmpla până când s-ar trezi în el
chipurile celor înfometaţi
sistematic – pentru un scop,
sau altul. La ce bun atunci
musculiţa înaripată, florile sau
râul – prea murdar pentru a bea din el,
sau chiar a te scălda? Clădirea cu 90 etaje
deasupra oceanului pe care o rachetă
o poate distruge în câteva minute
nu-i va da,
nici după un secol, hrană, sau
alinarea suferinţelor.
E prea multă lume cu noi? Putregai!
Nici jumătate din ce-ar trebui să fie,
un cartof cu miezul putred
şi coaja sănătoasă, putregai de care
habar n-avem până când nu-l mâncăm,
scuipând scârbiţi. Frumuseţea?
Frumuseţea ar trebui să ne facă umili,
ar trebui să ne ia vederea, să ne ia tot ce-avem – pentru că
ea nu hrăneşte pe cel chinuit, ci face
din suferinţa lui o placentă putredă dusă de vânt,
iar pe noi ne doboară – dacă
extazul nu e pe de-a-ntregul împărtăşit.

(Trad: Virgil Teodorescu şi Petronela Negoşanu)