Volume de aer IV

Si atunci am pasit in afara ...

poem dedicat Tribului Penelor Albe, plante micute de salbaticie ascunse prin iarba tinuturilor Irlandei, numite si „Bog Cotton" ( lat. Eriophorum angustifolium).

Si atunci am pasit in afara,
mai intai picioarele
care nu mi mai atingeau pamantul,
mana care numa ma tinea de trupu mi,
apoi si cealalta,
tremurand,
cu clondirul nevinovatiei,
gura care nu mi mai cuvanta
si pieptu mi in umbra caruia
nu mi mai puteam adaposti
nelinistile.

Asa am ajuns in tabara fratilor mei:
Tribul Penelor Albe.
Cum erau aduse in vechimi,
la sfatul batranilor,
fierea si rinichii dusmanilor,
inima si osul fruntii strabunilor.

Si urma apoi
lunga si chinuitoarea amiaza
numita si amiaza „taciunilor rosii":
in mijlocul fratilor mei
care mi ascultau plansu':
plansu' ca vorbele,
vorbele mi ca plansu'.
Din cand in cand gura lacoma de adevar
a unui indian, a unui frate al meu,
musca lacom din mine,
din carnea inimii mele,
si gura incepea sa i musteasca
cum musteste vinul toamna
sangeriu.

– Acesta, spunea el, a trait si cat a mintit,
numai pentru inima fratilor sai a mintit si a pacatuit. INIMA LUI ESTE DREAPTA!
Am spus!
...si inima mea se desfacea si mai tare
in lacrimi de recunostinta.
Si ma scuipa apoi pe mine din mine,
in tarana cercului batranilor sfatuitori
ai tribului meu, Tribul Penelor Albe.

Si iar incepeau sa cante si sa boscorodeasca cu vracii,
pana cand un altu venea si ma ridica
de acolo din tarana
pe mine din mine,
ma ridica,
si privindi ma ca pe o bucata de sticla
in soarele amiezii
ma asculta cu ochii lui iscoditori.

Eu ma ntaream atunci de frica in mana lui.
Si fratele meu incepea sa vorbeasca despre tot ce vedea acolo:
– Inima lui e prefacuta, incepea,
poti vedea prin ea, dar totul e schimbat
si nu te poti increde,
cum nu te poti increde paraului
cand vrei sa pescuiesti mreana acestuia.
El este unde nu este si nu este unde se arata!
Am spus!

...si inima mea mi se rupea, ea din ea de plans se rupea
fara sa se mai poata stavili nicicum:
Cum de fratele meu se putea indoi de inima mea?

Ajungeam iar in tarana tribului meu!
si ma tavaleam acolo, si urlam si imploram
pana cand seara, cand deja parca toti ma uitasera
ma ridica de acolo un copil,
ca pe o piatra
ma ridica de jos,
si asezandu ma in pielea de bizon a prastiei sale,
tintea cu mine unul din norii jucausi
de pe intinsul marii cerului.

– Uite l, uite l, striga apoi acesta,
Uite i inima lui cum usoara si dreapta zboara cu norii de sus si desi nu are aripi ca pasarile ea zboara usoara...sus, sus.
Batranii priveau, tinerii privindu ma parca si mai mult se iubeau
si toti credeau unii in altii.
Asa am pasit eu in afara pentru prima data
si tot asa am revenit acasa la ai mei,
in Tribul Penelor Albe:
mai intai picioarele
care nu mi mai atingeau pamantul,
mana care numa ma tinea de trupu mi,
apoi si cealalta,
tremurand,
cu clondirul nevinovatiei,
gura care nu mi mai cuvanta
si pieptu mi in umbra caruia
nu mi mai puteam adaposti
nelinistile devenite acum
visele unor zari
nesfarsite.

Scris in Dooks, Irlanda, 20 iunie 2021.