Volume de aer IV

capul botezator II

Toată viața m-am chinuit,
Am crescut, trăit şi trecut,
prin această fântână,
un drum cât o viață.
Pornind de jos,
din muşchiul putregai
al pereților ei umezi,
m-am hrănit şi ecoului ei,
în cea mai deplină singuratate,
i-am spus, copil fiind,
cel mai iubit cuvânt
pe care-l poate spune un om:
mamă!
deşi n-am fost un şarpe. Dar ca un şarpe
m-am agățat şi chiar şi de nimic

şi cu nimic construind,
am continuat
să urc.
Din mine să urc.
Din mine pe mine să mă urc,
scrijelindu-mă,
vertebră cu vertebră,
inel cu inel,
pas cu pas,
numai unghii rupte,
ridicându-mă,
şi înălțându-mă
printre pereții acestui tunel vertical
necontenit de lung şi saturat de apă.
Centimentru cu centimetru,
palmă cu palmă,
deasupra mea, ca un Sisif,
am împins spre lumina
care cu greu ajungea până la mine,
un lucru pe care-l ştiam prea puțin.

Şi asta chiar şi când
mare lucru n-aş fi putut spune,
în apărarea mea sau de ce o mai fac.
„Din această fântână, îmi repetam,
voi ieşi cu fruntea limpede înainte.”
dar n-am ieşit şi nici nu voi ieşi vreodată.
Doar capul, doar capul,
el, singur,
absolut nevinovat,
ca-ntr-un final de act de teatru Brechtian intr-un decor chinezesc,
va bâltâcăi uşor, pentru foarte puțin timp,
la suprafață
şi luminii i se va-nchina
cu găvanele goale.
Doar el.
Înapoia lui, mult înapoia lui,
undeva pe la jumatatea urcuşului,
mă veți găsi şi pe mine
„aproape şi mai puțin decât un întreg”
înghețat şi agățat de pereți…
iar jos, mult mai jos,
în adâncul cel adânc,
lângă inima tuturor izvoarelor,
inima mea grea, de plumb.
Pe ea n-am reuşit s-o urc la suprafață,

şi de singurătatea aceasta a ei sufăr
şi voi suferi.
De singurătatea ei, acolo,
în tunelul ăla negru şi umed,
unde nu se aude
nicio şoaptă
şi unde nimeni nu-i va mai putea spune vreodată:
„a mea”.