NOPȚI

Capitolul 22

          Întâlnirea cu cei doi m-a vlăguit și stors de energie pozitivă. Cu țipetele și reproșurile lor în urechi am coborât scările cât am putut de repede și abia în mașină mi-am permis să răsuflu toată furia și durerea din interior. Am plâns în timp ce conduceam spre casa mamei, apoi în fața ei și i-am mulțumit că și-a luat liber, rămânând cu micuța mea. Nu cred că aveam tăria, să dau ochii cu colegele sale de la școală, ascunzând toată această stare tensionată pe care o resimt și acum, după minute bune de liniște. Stau cu capul în pernă, vărsându-mi amarul prin lacrimi și suspine, întrebându-mă întruna cum de am fost atât de naivă. Privind în urmă regăsesc anumite semne, însă m-a orbit cu perspicacitatea ei. 

       Inițial nu voiam să dau atenție vibraților, însă insistența lor mă atenționează că persoana în cauză nu va renunța prea ușor. 

       – Ești bine? mă ia la întrebări imediat cum răspund.

       – Nu prea, răspund cu sinceritate, conștientă că oricum și-ar da seama după voce.

       – Unde ești? trece la subiectul dorit, scurt și la obiect.

       – La mama.

       – Bine, vorbim mai târziu! 

       Închide și o secundă mă gândesc, cu nedumerire, la conversația pe care am avut-o. Ce-a fost asta? Nu sunt în stare să analizez felul în care se poartă, deoarece calmantul și ceaiul mamei își fac efectul, căzând într-un somn adânc, fără vise care să mă disturbe. Nu știu cât durează până simt atingerile ușoare din zona feței, ce mă fac să deschid ochii. Dau direct de cei căprui, atât de dragi sufletului meu, uimindu-mă în așa fel, încât îmi ia ceva timp să realizez că încă sunt în patul dintr-unul din dormitoarele mamei.

       – Ce faci aici?

       – Hmm, nu te bucuri că mă vezi? îi simt urma de umor din voce și-l privesc cu mai multă atenție.

       Stă lungit în pat,  sprijinit într-un cot, studiindu-mi chipul. Oare de când face asta?

       – Ba da, dar cum de-ai îndrăznit să vii la ușa mamei?

       – De ce nu? Doar nu mi-e frică de ea! se înfoaie ca un cocoș, de parcă n-aș ști că în fața ei se simte ca peștele pe uscat.

      Zâmbesc zeflemitor și după reacție îmi dau seama că se predă și recunoaște că am dreptate.

       – Pentru tine sunt dispus să suport și strâmbăturile din nas ale mamei tale. Voiam să fiu lângă tine, pentru că bănuiam în ce hal te va aduce această întâlnire. Și se pare că nu m-am înșelat.

       – Te-ai îngrijorat pentru mine? un mic zâmbet răzbate din apăsarea pe care o am și apare pe buze, mișcată de îngrijorarea sa.

      – Bineînțeles.

       – Nu trebuia să fii la muzeu?

       – E mai lejer acum. Cursurile s-au terminat, mai am doar vreo două examene de supravegheat, iar la muzeu, facem pe rând în zilele mai puțin aglomerate.

       – În concluzie, o să ai mai mult timp liber, nu?

       – Da și am de gând să-l petrec cât mai bine! îmi face cu ochiul și imită un mic pupic trimis spre mine.

        E jucăuș și pentru moment reușește să mă distragă. 

        – Ai planuri mari, domnule profesor! îl iau peste picior.