NOPȚI

Capitolul 13

       N-am mai rămas atât de singură de mai bine de cinci luni și nu știu ce aș putea face mai întâi. Aș vrea să-mi alung toate gândurile negre și să profit de această libertate. Am ținut legătura prin mesaje, cât s-a putut, până mi-a venit rândul să intru în sală și m-a asigurat că fetița încă dormea. La ieșire, am găsit un mesaj prin care mă înștiința că sunt la maică-sa și să stau liniștită, totul fiind în regulă. Când l-am sunat, cu răspunsuri monosilabice m-a expediat destul de repede, spunându-mi că vor apărea peste jumătate de oră. Oricât mi-aș spune și aș încerca să mă conving că e cu maică-sa și că o femeie de vârsta ei se pricepe să aibă grijă de un bebeluș, tot nu pot scăpa de apăsarea din suflet.  Uneori, îmi doresc câteva momente doar pentru mine și acum, când am parte de ele, nu știu cum să le împart. 

       Aleg îndeplinirea celei mai aprige dorințe și anume, relaxarea în cada plină cu apă și spumant cu miros de crini albi. După câteva minute îl aud și  mă grăbesc să ies. Se descalță cu greu, fără a-și folosi mâinile, cu una sprijinind spatele micuței din marsupiu, iar în cealaltă se află geanta ei specială. Arată bine în ținuta sa lejeră, pe care o alege în general în timpul liber formată  din pantaloni, tricou și o șapcă. Mă reped să-l ajut, ascunzând adevăratul motiv.

       – Unde a fost frumoasa mea? vorbesc și o studiez subtil, nevrând să-i arăt cât de disperată am fost.

       O preiau și continui examinarea invocând un motiv stupid, cum ar fi acela al mirosului urât venit din dreptul scutecului.

       – Cum a fost? apare în dormitor și mă urmărește cu atenție cum o îmbrac la loc, constatând că tocmai i-a fost schimbat de maică-sa.

       – Ușor! Am știut ambele subiecte.

       – Nici nu mi-am făcut griji că n-ai știi! o spune cu o oarecare mândrie și mă surprinde și cu un mic sărut pe colțul gurii.

       – Mi-e foame! Ai mâncat?

       Nu reușesc să țin pasul cu omul acesta. Zâmbește și pleacă spre bucătărie, uimindu-mă cât de repede își schimbă starea. Duminică era vesel și se ascundea de ai săi când mă ținea de mână, după-amiază, furios, a fugit departe de mine, noaptea a dorit să mă aibă, iar azi își oferă ajutorul. Revine la buna dispoziție și petrecem întreaga zi așa, într-o armonie deplină, dând uitării acele evenimente urâte care ne-au tulburat pentru câteva ore. Timpul cu el trece repede, într-un mod plăcut, iar dimineața își face apariția ca de fiecare dată cu noi speranțe. Îl simt mișcându-se prin casă, dar moleșeala e mai puternică decât voința și continui să moțăi. Simt și pupicul de rămas bun care devine o obișnuință cu fiecare zi care trece și pe care o petrec alături de el. Nu adorm pentru că aud cheile zdrăngănind în ușă. Cu ochii închiși încerc să-mi dau seama încotro se îndreaptă și ce a putut să uite atât de important, încât să se întoarcă înapoi. Însă pașii îl poartă lângă patul meu și deschid ochii, fără a mai îndrăzni a-l întreba ceva, când îi observ figura încruntată și starea de nervozitate.

       – Pot să împrumut mașina ta?

       – De ce? chiar reușește să mă uluiască cu această cerere.

       – Mi-a tăiat cineva cauciucurile.

       – Cum? Cine? sar din pat și mă îndrept spre fereastră pentru a vedea mașina din parcare.

       – Își dai seama că n-am habar, nu? răspunde nervos la întrebarea mea prostească.

       Logic că nu are cum să știe ce s-a întâmplat!