NOPȚI

Capitolul 5

Se mișcă cu greutate. Aș vrea să-l pot ajuta, dar insistă să plece și azi la serviciu.

– E prea din scurt să-mi iau liber. La Muzeu avem grupuri încă de la deschidere și suntem deja suprasolicitați pentru a-mi permite să apelez la bunăvoința colegilor, își argumentează motivul pentru care e nevoit să plece.

Stă la masa din bucătărie și bea din ceaiul pe care i l-am pregătit, apoi își ia tratamentul și-l ascult de pe hol, locul potrivit de a o urmări și pe micuța din pătuț. Îl conduc în tăcere, întinzându-i geanta la ieșire și abia când îi fac patul, realizez gafa, uitând să-i spun de vizita din seara aceasta.

Iau telefonul, dar mă opresc înainte de a apela. O idee îmi dă târcoale și mă ține ocupată întreaga dimineață. Aș avea un motiv suficient de bun de a-l căuta, iar asta îmi provoacă câteva bătăi de cap. Încep să probez o mulțime de haine și să le arunc pe pat, nemulțumită, ba de culoare, ba de cum se așează. Vreau să arăt bine și nu sunt hotărâtă între ce să aleg, o ținută elegantă sau una obișnuită, de zi cu zi. Aceeași probleme le am și cu părul.

– Cum e mai bine, Clara? Ce crezi, așa e mai bine? cer părerea micuței care gângurește pe pat. Dacă ar putea vorbi, oare ce mi-ar spune? S-o las în pace, c-am înnebunit-o cu îndoielile mele?

Oscilez între părul lăsat liber, acoperindu-mi jumătate de spate sau strâns într-un coc, așa cum l-am ținut în ultimul timp? Of, grea decizie! N-aș vrea să pară că mi-am dat prea mult silința, deși mi-am verificat cu minuțiozitate fiecare parte a feței și îmi aleg ținuta obișnuită.

Pe drum încep alte frământări. Ce-o să creadă despre această vizită? Dacă-mi spune că-l sufoc și că nu-i obligat să-mi primească și rudele, fiindu-i îndeajuns că locuiesc cu el? Stau pe gânduri și în fața clădirii, întrebându-mă dacă ar fi bine să intru sau nu. Dacă se supără?

– Tu ce spui, Clara? Să mergem sau nu?Cum poate să schimbe situația noastră această întâlnire? Mai rău de atât nu se poate!

O așez în marsupiu și îmi fac curaj să intru. Am zărit mașina parcată în apropiere și mă aștept ca dintr-un moment într-altul să apară în raza  vizuală. A avut dreptate! E vânzoleală la intrare, câteva învățătoare îndeamnă copiii să se așeze la rând, câte doi, îi numără cu grijă și-i îndrumă spre ieșire. Achit biletul, iar doamna de la ghișeu se simte datoare de a mă anunța că este foarte aglomerat și că sunt multe grupuri de vizitatori.

Nu mă interesează exponatele sau gălăgia! Am venit pentru altceva, îmi stă pe limbă să-i răspund, dar știu că aș complica vizita, intrând în discuții cu o cunoscută de a lui și nu e cazul.  Recunosc vocea răgușită, abia la etajul 1 și-l caut prin mulțimea din fața mea, un grup de bătrâni, care după felul în care arată și sunt îmbrăcați par a fi străini. Într-adevăr cu cât mă apropii realizez că vorbește în engleză și un sentiment de mândrie mă cuprinde cu fiecare cuvânt rostit de bărbatul înalt,  cu ecuson la gât.

Continuă să descrie exponatele și îi însoțesc, la un pas în urma grupului. N-am știut că e un vorbitor de limbă străină atât de bun! Sunt multe lucruri pe care nu le cunosc despre el și mă surprinde plăcut fiecare descoperire pe care o fac. E cel mai isteț bărbat pe care-l cunosc și mă bucur că este tatăl micuței mele. La un semn de-al său, bătrânii se împrăștie în toată sala, privind fascinați, discutând între ei despre expoziția de pipe, iar noi ne trezim față în față.

Uimirea i se citește clar, cu cât se apropie și mă chinui să respir.

– S-a întâmplat ceva?