Deci. Mă gândeam că ar fi de datoria mea să vă povestesc cum au stat lucrurile între mine, Lia şi minunata noastră gazdă, Echidna, cât timp Kaila şi Nico se distrau la nu ştiu ce petrecere aniversară dând knock-out în stânga şi în dreapta. Ei bine, pot spune că ne-am distrat şi noi. La nebunie. Încă un lucru bifat de pe lista cu dorinţe. Mi-a mai rămas o vacanţă de 2 săptămâni într-un paradis tropical alături de Annabeth…Da, asta nu o să se întâmple niciodată. Aşa că, de ce să trăim cu gândul la vise deşarte când putem să ne bucurăm de prezent? Exact aşa cum am facut-o eu şi cu Lia.
Din spusele lui Wise Girl, Echidna nu era un simplu monstru. Se pare că, spre deosebire de ruda sa foarte îndepărtată, Medusa, care se mulţumea doar cu nişte pitici de grădină şi satiri împietriţi (încă îmi pare rău de unchiul tău Ferdinand, Grover), Echidna avea un mult mai vast simţ al…gustului (la propriu şi la figurat). Iar de la începutul secolului XX, s-a extins şi în lumea modei, specializându-se în genţi şi în încălţăminte fabricate în totalitate din piele de…şarpe. Şi eu care mă gândeam că până şi monştrii pot fi părinţi de treabă… Ei bine, se pare că m-am înşelat. Cândva mă întrebam oare la ce mi-ar folosi toate informaţiile astea pe care Annabeth mi le-a îndesat în creierul meu plin cu alge. Dar uite că a venit şi ziua…
Ori Lia mi-a citit gândurile, ori i-a venit şi ei aceeaşi idee strălucită (totuşi, prefer să mi se acorde mie creditul), pentru că, după vreo 10 minute de luptă intensă şi zeci de săgeţi înfipte în tot trupul Echidnei care nu păreau să dea roade deloc (mai degrabă o gâdilau decât s-o rănească), Lia a strigat, evident epuizată:
-OK OK! Time out! Ce-aţi zice de o limonadă răcoritoare sau poate…o îngheţată?
Echidna a început să sâsâie la auzul propunerii delicioase făcută de Lia, aşa că m-am gândit să îi sar în ajutor. Am transformat-o pe Anaklusmos din nou în pix şi am băgat-o la loc în buzunar, spunând:
-Da, ne-ar prinde bine după toată alergătura asta.
-Aler… Alergătură?!, a spus Echidna pe un ton de uimire, dar parcă jignită în acelaşi timp. Încercarea mea de a vă ucide vi se pare doar o simplă alergătiră?
-Bine zis ,,încercarea”, adaugă Lia în timp ce îşi ştergea cu mâneca hanoracului sângele care îi curgea din nas. Dar acum vrem să facem pace cu tine. Am văzut ce ai avut de demonstrat. Pot spune că te-ai descurcat destul de binicel pentru cineva care nu are picioare, însă este loc şi de mai bine. Contactează-mă şi ţi-aş putea da câteva ponturi. Dacă nu te deranjează.
-În tot acest timp, Echidna stătea şi se uita la Lia cu gura căscată cum îi dădea sfaturi pentru luptă, gesticulând cu mâinile şi cu picioarele. Nu ştiu cum, mi-am dat seama că Lia încerca să tragă de timp, creîndu-mi o pistă de acţiune. Aşa că am trecut la treabă.
Bine.
S-ar putea să vi se pară o idee jalnică, patetică. Doar un copil s-ar fi putut gândi la aşa ceva. Ei bine, un copil foarte deştept (copii, rectific). Mă bucur că măcar cu atât m-am putut molipsi de la Annabeth. M-am dus ţintă spre magazinul impresionant de ridicol pentru mine şi gusturile mele, dar impresionant de folositor pentru a o ucide pe Echidna, cel din care ieşise înainte de a ne ataca. Am intrat iar nările mi-au fost izbite de un miros puternic de lac. Nu aveam prea mult timp la dispoziţie, aşa că a trebuit să mă mişc destul de repede, înainte ca minunata noastră prietenă să se prindă de plan şi să o înşface pe Lia. Oficial, căutarea a început. Pentru a o putea învinge pe Echidna aveam nevoie de ceva mare, atrăgător, cu stil, dar mai ales… cu valoare sentimentală. Aşa că mi-am îndreptat privirea spre raftul cel mai de sus al magazinului, pe care se afla colosul creaţiei în materie de genţi. ASTA va fi bomba care va exploda deasupra capului Echidnei de nici nu va şti ce a nimerit-o. Tot ce mi-a mai rămas de făcut era să iau geanta şi să i-o flutur prin faţa ochilor monstrului. Aşa că am ieşit din magazin cu geanta pe braţ, şi cu un mers de divă (lui Annabeth îi pare rău că nu a ajuns la timp ca să vadă şi ea asta) m-am apropiat de Lia şi Echidna. Se pare că am picat la ţanc, pentru că în clipa următoare, monstrul a scos un strigăt exasperate, după care a zis:
-Gata! M-am săturat de prostiile tale! Nu o să ascult de sfaturile unui muritor căruia îi pot sfârteca trupul în doi timpi şi trei mişcări. Unde e prietenul tău, cel arătos? Nu mi-ar strica o porţie dublă de semizeu în sânge…
-Sunt chiar aici.
Când s-a întors, faţa monstrului a împietrit de… uimire?... Mi-ar plăcea să cred că de spaimă, sau poate amândouă. Din privirea Liei putem citi: ,,Ce-a durat atât?”. Am mimat un ,,Mulţumesc” şi un ,,Vorbim mai târziu”, asta ca să-i pot închide gura mai repede Echidnei.
-Astăzi e ziua în care ne aducem copiii la lucru, nu-i aşa, Echidna?, zic eu, acum ţinând în două degete preţioasa geantă. Micuţul…
-RAFAEL!, adaugă Echidna disperată.
-Micuţul… Rafael (ok, până acum cel mai ciudat nume dat unei genţi pe care l-am auzit în viaţa mea) este foarte curios să vadă cu ce se ocupă mama lui pentru a-i asigura un trai decent. Nu-i aşa, Rafael?
*aşteptând un răspuns din partea lui Rafael*
-Exact la asta mă gândeam şi eu, Rafael. Geniile chiar gândesc la fel, adaug eu ca să îndesând cuţitul cât mai adânc în ,,rana” Echidnei.
-Ce… Ce a zis?, spune Lia.
-Da… Ce a zis?, intervine Echidna.
-Doar cât de dezamăgit este de mama lui. Să hărţuiască nişte copii singuri într-un oraş imens ca ăsta…hmm…Nu pare prea mândru de tine, nu-i aşa, Echidna?
-Dar nu ştie ce spune. Este doar un copil. Este speriat că un străin îl ţine în braţe în loc de mama lui.
Instant, Echidna şi-a schimbat expresia feţei, iar de la văicăreala constantă a trecut la un ton ameninţător:
-Dă-mi-l! Dă-mi-l pe Rafael! Şi nimeni nu va fi rănit!
Oh zei! De ce trebuie să facă situaţia aşa de dramatică? Nu e de ajuns că a trebuit să îi fac jocul că acum trebuie să fac şi pe mama nebună care a răpit copilul altei mame nebune şi care se ceartă al cărei mame nebune vă rămâne copilul. Ştiu. Cel mai tare plan. Aşa. Unde rămăsesem? A, da.
-Promiţi?, spun eu de data asta serios, bagându-mi mâna pe furiş în buzunar după Anaklusmos, în caz că situaţia ar fi luat o întorsătură proastă. Ăsta era planul B.
Puteam observa cum de pe fruntea monstrului se prelingeau picături de sudoare iar braţele parcă tremurau ca bătute de vânt. Cea mai grea decizie din viaţa ei, presupun. Într-un sfârşit, Echidna s-a hotărât să spună pe un ton tremurând:
-Bine… Promit. Acum dă-mi-l pe Rafael.
Lia îmi face semn din spatele monstrului că situaţia e sub control (şi ea şi-a scos pumnalul iar în caz de ceva puteam conta pe agilitatea ei), şi mă îndrept spre Echidna pentru a-i înmâna nepreţuita odrasla. Planul nostru tocmai ce era pe cale să se sfârşească, când ceva neprevăzut s-a întâmplat…
Lui Annabeth întotdeauna i-a plăcut să-şi facă o intrare de pomină. Dar ăsta era ultimul moment în care aş fi vrut să-şi facă apariţia. A sărit direct în spatele monstrului şi l-a înjunghiat cu colţul de basilisk pe care încă îl mai avea la ea. Instant, monstrul s-a înmuiat, ca atunci când bei ciocolata ta caldă preferată şi simţi cum căldura îţi cuprinde tot corpul. Annabeth s-a dat jos din spatele Echidnei, şi ni s-a alăturat.
-Cum se face că intraţi în bucluc de fiecare dată când nu sunt prin preajmă?, întreabă Wise Girl gâfâind.
-Cum se face că apari de fiecare dată când avem situaţia sub control?, spun eu ridicând o sprânceană (încă un obicei copiat de la Annabeth).
În clipele ce au urmat, priveam cum monstrul se prăbuşea treptat la pământ, când am auzit ceva venind din partea lui:
-Lui nu îi va plăcea deloc ce s-a întamplat… Nu mi-am putut duce misiunea la bun sfarşit dar va trimite pe altcineva să vă vâneze… să vă găsească… şi să vă ucidă… Iar lumea va fi din nou a noastră…
-Stai! Cui nu îi va plăcea ce s-a întâmplat? Cine te-a trimis? Cine…
Prea târziu. Monstrul şi-a dat deja duhul, ţinându-l pe Rafael strâns în braţe.Acum nu ne-a mai rămas decât să ne întrebăm cine a trimis-o pe Echidna să ne elimine şi de ce chiar acum, cand Lia şi Kaila şi-au facut apariţia în Tabăra Semizeilor.
M-am rezemat de ceea ce era acum cadavrul monstrului (oricât de oribil ar suna asta) care în câteva minute se va fi transformat într-un praf auriu. Lia s-a aşezat şi ea lângă mine, simţind cum mă urmăreşte cu privirea. Câţiva metri mai încolo, Annabeth îşi aduna cărţile pe care le împrumutase de la bibleotecă şi pe care le scăpase când a sărit în spatele monstrului.
Tocmai ce voiam s-o întreb pe Lia dacă a simţit că ceva în neregulă s-ar fi putut întâmpla cu Kaila şi Nico, că şi-au şi făcut apariţia. Într-o rochie elegantă şi costum…Pare a fi opera Afroditei, dar mă îndoiesc. Ce ar mai căuta şi ea în toată povestea asta?
-Am pierdut ceva?, a spus Kaila parcă stânjenită de ţinuta puţin extra pentru gusturile ei.
-Nu prea multe. Dar v-aţi gândit că ar ajuta cu ceva dacă vă luptaţi cu stil?, adaug eu sarcastic.