„...ar trebui să li se interzică oamenilor vorbirea."
Karl Kraus
Dar nu, şi nu, şi nu! Se sforţa să respire, se căznea să mănânce, îşi impunea să trăiască.
Ceea ce-l apăsa după moartea Mariei, când aproape că se sufoca de mulţimea de deţinuţi, era povara unei singurătăţi interioare.
Plutea undeva între a fi şi a părea că e.
Se ruga: „Sunt singur pe lume. Şi am nevoie de tine. Ajută-mă, Maria. Ajută-mă să trăiesc".
Trebuia să facă totul ca să iasă de aici. Acum timpul lui nu se numea decât aşteptare. Trebuie să-şi repartizeze forţele astfel încât să-i ajungă pentru toţi cei 240 de ani, la cât a fost condamnat. El va supravieţui, şi-a promis. Va face totul pentru asta.
În baracă, avea patul lângă Iuiun, pe care-l auzea mereu mormăind, şoptind, cântând, recitând, plângând sau râzând pe înfundate. De mai multe ori a vrut să-l întrebe: „Ce vorbeşti acolo, sub pernă sau când tragi pătura deasupra ta, de unul singur?". Dar n-a îndrăznit.
Moşneagul era fără dinţi ca cei bolnavi de scorbut şi rostea molfăind cuvintele.
Cu toate că vorbea mereu, Iuiun nu comunica cu nimeni.
Era cel mai ciudat dintre deţinuţii politici. Desena mereu, la lumina zilei sau la cea a stelelor, fel de fel de cercuri, bețișoare, cifre tainice – cu degetul, cu mâna, cu aşchii de lemn – în aer, pe ţărână, pe zăpadă, pe trunchiuri, pe pereţi, pe mese, iar când vorbea de unul singur, concentrat în sine, neobservând pe nimeni, parcă gemea, parcă se ruga, parcă dansa, parcă ameninţa cerul, parcă descâlcea cântece.
Într-o duminică, Mihai l-a urmărit mai mult timp cum a umplut cu un beţişor câţiva metri pătraţi dintr-un colţ de curte cu diverse semne adâncite în zăpadă.
La început Iuiun s-a prefăcut că nu-l vede, apoi i-a spus, ca şi cum i-ar fi dezvăluit o mare taină, că el are 200 de ani. Şi, pentru prima dată de când l-a cunoscut, Iuiun a ridicat ochii de la runele sale şi i-a murmurat în şoaptă:
Eu sunt ultimul vorbitor al limbii iugrine.
Aşa Mihai află de existenţa limbii iugrine. Această limbă era cea mai veche din Siberia. În 1407, când au trecut Uralii, exploratorii ruşi au zis acelor locuri Iugra.
Pe atunci toată Siberia de la Oceanul Îngheţat de Nord şi până la Pacific, vorbea iugrina.
Din nefericire, limba pe care o vorbise Siberia timp de cinci mii de ani nu mai rămăsese decât cu un singur vorbitor. Şi el se numea Iuiun.
Sunt obosit, i-a mai spus Iuiun. Şi aş fi murit de mult. Toate rudele mele mă aşteaptă dincolo. Dar mă încăpăţânez să trăiesc. Pentru că odată cu mine vor muri şi cuvintele limbii iugrine. N-am să pot muri, până nu voi avea cui le lăsa.
Şi câţi ani mai aveţi de ispăşit?!
S-or fi adunat în total încă vreo şapte sute...
I s-au tot adăugat, pentru că mâzgălea pereţii din carceră, pentru că bodogănea mereu ceva într-o limbă neînţeleasă (dacă-s înjurături la adresa conducătorilor statului?!), pentru că cioplea semne necunoscute pe arbori, pe stânci (mesaje cifrate pentru spioni?), şi tot aşa.
Vorbesc mereu în limba iugrină, mă tem c-am s-o uit. Sunt unicul ei vorbitor din lume, îi repeta el. Odată cu moartea mea va muri şi această limbă.
Iuiun fusese arestat pentru că nu împărtăşea, dar, fire naivă, nici nu înţelegea noul concept lingvistic care susţinea că oamenii pot comunica doar cu ajutorul înjurăturilor şi că, pentru a edifica cu succes societatea viitorului, toate limbile trebuie abandonate, afară de una. Dar nu se spunea care. Când Iuiun a priceput că aceea nu va fi iugrina, s-a supărat şi a rostit ceva în limba lui pe un ton ridicat.
I-au dat iniţial 25 de ani, cu confiscarea averii, o iurtă zdrenţuită de viscole, plină cu manuscrise iugrine, care au fost imediat arse, pentru că nimeni nu le putuse citi.
Mihai Ulmu, în anii de studenţie, se înscrisese la un curs despre meteoriţi, pe care-l frecventase un an. Apoi a fost preocupat de tot felul de limbi moarte: aztecă, greaca veche, ebraica, latina, sanscrita.
Iugrina lipsea dintre ele.
Într-o zi Mihai i s-a adresat lui Iuiun:
Învăţătorule, vreau să pătrund şi eu limba iugrină.
Iuiun s-a bucurat nespus:
Am să te învăţ s-o vorbeşti şi s-o scrii. Sunt dator s-o las cuiva, a rostit cu recunoştinţă Iuiun.
Aşa Mihai Ulmu s-a apucat să studieze iugrina, o limbă paleosiberiană, una dintre cele mai vechi din lume. Timp avea berechet, or, în cei 240 de ani de detenţie se putea învăţa chiar şi o limbă atât de grea ca a lui Iuiun.
Iugrina avea o scriere pictografică foarte dezvoltată, care se citea de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga, de sus în jos, de jos în sus, după caz. Orientarea anumitor semne indica sensul lecturii.
Poporul lui Iuiun era vechi, el descoperise America, trecând prin strâmtoarea Bering în Alaska cu mii de ani înaintea lui Columb, întorcându-se de acolo şi cu hărți, dar acest popor era şi atât de nou, încât multe lucruri încă nu reuşise să fie botezate, astfel că, pentru a numi unele obiecte, unelte, mobile, era suficient să fie arătate cu degetul. Pronumele demonstrative „acesta" şi „acela" cu derivatele lor ocupă un sfert din vocabularul unui iugrin, constată Mihai Ulmu.
Ea cunoaşte 50 de sinonime pentru ideea de „cer", alte 50 – pentru cea de „nor". „Ianakan" înseamnă peşte, focă, balenă, tot ce locuieşte în apă, accentul pus pe prima silabă desemnând peştele, pe a doua – foca, pe a treia – balena. „Auuun" înseamnă urs, lup, vulpe, viezure, râs, depinde de tonul cu care e rostit.
Lui Mihai i se păru ciudat faptul că acest bătrânel ţine minte atâtea amănunte.
În câteva rânduri i se păru chiar că el le născoceşte, în timp ce le aşterne pe zăpadă sau pe nisip, ca pe nişte file de carte. Pe urmă însă descoperi că nu e vorba decât de o memorie fenomenală.
Când i-a vorbit de asta, Iuiun i-a răspuns modest:
Eu sunt cel ce sunt. O lume care pleacă. O lume care a şi murit.
Citea prin întuneric şi vedea stelele în plină zi. Cunoştea, fără să ridice ochii din pământ, deţinuţii după paşi şi fiecare pasăre ce trecea peste gardurile de sârmă ghimpată ale lagărului – după fâlfâitul aripilor.
Scruta cerul şi putea să spună ce bucate le vor fi servite dimineaţa în sala de mese sau la ce secundă din oră va începe să ningă.
Cum de a rămas doar el vorbitor de iugrină?!
Mai erau câteva sute. Şi statul, ca să ne ajute să ne conservăm limba şi obiceiurile, ne-a îmbarcat acum mai bine de-un secol pe un vas, ca să ne mute pe o insulă din marea Kara, unde am locui doar noi şi n-am fi influenţaţi de alte graiuri şi de civilizaţie, dar nava s-a scufundat... Şi numai eu am supravieţuit, − spunea el ca o mustrare de conştiinţă.
Mihai Ulmu era un elev bun. În nici doi ani de zile reuşi să vorbească şi să scrie fluent în limba iugrină.
Acum această limbă, cea mai veche din Siberia, avea doi vorbitori pe tot globul pământesc.
Când Mihai înţelese că Iuiun avea 200 de ani (deşi bănuia că bătrânul exagerează), se înspăimântă şi fu încercat de insomnii.
Începu şi el ca un bezmetic să noteze literele alfabetului lui Iuiun – precum şi semne, cuvinte, fraze – pretutindeni, pe toate lucrurile de care se atingea. Abia acum îşi dădu seama de responsabilitatea enormă care-i reveni: el nu avea dreptul să uite niciun cuvânt, nicio intonaţie, niciun semn dintr-o limbă care devenise şi atât de a lui.
Într-o zi, când constată că Mihai cunoaşte destul de bine limba iugrinilor, Iuiun deveni vesel, dar mirosea a mort. Seara, acesta i-a zis, obosit:
Azi la 12.00 am întâlnire cu ai mei.
Mihai bâigui o întrebare:
De ce la 12.00?
Pentru că e ora când se fac şi se desfac toate pe lumea asta... Dar cred că şi pe cealaltă. Plec azi. Dar am o mare rugăminte: să nu pierzi ce ţi-am dat.
Mihai îşi dădu imediat seama că el vorbea de alfabet şi cuvinte.
Aici Iuiun desfăcu încet toate zdrenţele care stăteau claie peste grămadă îmbrăcate pe el, vârî mâna adânc sub haine şi desfăcu nodurile unor aţe care-i înfăşurau corpul, apoi cu un gest plin de evlavie scoase de undeva dedesubt câteva caiete cu coperte soioase, asudate şi cu pojghiţe de sare pe ele:
Când vei ieşi de aici, să duci aceste caiete cu gramatica limbii iugrine la Academia de Ştiinţe din Moscova şi să i le dai lui Dmitri Sergheevici Lihaciov. Acum stă şi el într-un lagăr. Dar veţi ieşi în libertate în aceeaşi zi...
De cum se atinse de acele caiete, Mihai Ulmu simţi un fior care-i străbătu tot corpul.
În aceeaşi clipă, când se despărți de terfeloagele care-i încălziră trupul în zeci de ani de penitenţă, ca şi cum acestea ar fi fost chiar sufletul său pe care şi-l scoase de undeva din piept, Iuiun inspiră adânc parcă s-ar fi sufocat, iar capul îi căzu nefiresc pe pernă. Mihai voi să-l sprijine, dar Iuiun era rece ca o bucată de lemn uitată în ger.
Era exact miezul nopţii.
A murit Iuiun! şi-a anunţat cu voce stinsă colegii de detenție, care după o zi de lucru dormeau somn greu de piatră, Mihai Ulmu – unicul vorbitor de limba iugrină de pe glob.