Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

65. Tema pentru acasă

„Memoria e ca un ghem pe care nu mi-ar ajunge nici veşnicia ca să-l depăn până la capăt. Şi, dacă m-aş trece eu, copilul meu ar vorbi mai departe ceea ce n-am reuşit eu să rostesc într-o viaţă de om. Iar dacă n-ar reuşi nici el – să fiţi atenţi la ce îngână ierbile din cimitire!"

În şcoală era întuneric.

Pătrunseră pe coridoarele largi, scufundate în beznă.

Iată aici studiase clasa a douăsprezecea.

A deschis uşa şi, dibuind, a întins mâna către întrerupător, pe care îl apăsase demult nu o singură dată. Se afla la locul lui vechi.

L-a atins şi...

...în încăpere s-a făcut lumină.

Cu inima bătându-i cu putere în piept, ca un copil surprins asupra faptei – în loc de o sală goală, profesorul Ulmu descoperi, brusc, incredibil, o clasă plină cu elevi, care stăteau fiecare în banca lui, numai că erau şcolari cărunţi, oameni maturi, da, da, sunt ei, îi recunoaşte... Albac, Radu, Gusti... elevii lui de acum treisprezece ani... care l-au aşteptat... să-l fi aşteptat ei, fiecare în banca lui... tocmai atâta vreme pentru ca profesorul lor să se întoarcă şi să continue lecţia... lecţia întreruptă?!

Arătau şi dânşii la fel de uluiţi, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat să-l vadă.

Bună seara, bâigui Mihai Ulmu.

Bună searrra!!! rostiră ei în cor, ridicându-se zgomotos în picioare.

Era clasa lui, aceiaşi ochi, aceleaşi feţe, bărbaţi în toată puterea cuvântului, femei în toată firea.

Mihai Ulmu se sprijini de băiatul lui. Ca şi cum s-ar fi temut să nu cadă.

Îşi scoase cu un gest uşor fesul lui de schior – pe el îl avuse atunci demult, în ziua când se despărţiră – şi pletele, ca şi altădată, i se revărsară până aproape de umeri. Doar că acum erau albe-albe, ca zăpada. Acest amănunt urma să le sugereze, în acele prime clipe ale întâlnirii, toate viscolele sorţii şi toate încercările nemilostive prin care trecuse profesorul lor din ziua când se despărţiseră şi despre care dânsul încă nu era pregătit să povestească.

Liviu Dragu, şeful clasei, vorbi primul:

Ştiam că veţi trece pe aici. Iar noi vă suntem datori...

Cu ce-mi sunteţi datori?!

Atunci... înainte de a ieşi din clasa noastră, ne-aţi dat o temă pentru acasă...

– Care temă?

– „A fi om − o artă sau un destin?!"

Uitase. Dar aceşti oameni maturi se comportau de parcă ar mai fi fost elevi, ei voiau să fie întrebaţi pentru ca dascălul lor să se convingă că s-au pregătit şi de astă dată de-a adevăratelea de lecţie.

Şi?

Profesorii noştri ne-au scos atunci nota anuală cu o condiţie: să vă răspundem când veţi reveni. Credeau şi ei, ca şi noi, că e vorba de câteva zile. Dar n-a fost să fie chiar aşa.

Profesorul Ulmu nu se aşteptase ca înainte de a ajunge acasă, la biblioteca sa, la conspectele sale, să marcheze revenirea lui la Poiana printr-o lecţie.

Iată şi catalogul clasei noastre. L-am păstrat. La ultima temă a rămas loc liber. Dar noi ne-am pregătit... Şi am vrea să răspundem. Întrebaţi-ne!

Spuneţi-mi mai întâi: de unde aţi ştiut că mă voi întoarce azi, ca să fiţi cu toţii aici?

La răscrucea de la Butuceni, Bogdan Brusture v-a văzut şi v-a recunoscut.