Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

62. Întoarcerea acasă

„Când aedul Demodoc, cântăreţul orb, începu a cânta din liră isprăvile de la Troia, Ulise începu a plânge şi-şi trase haina peste ochi ca să nu-l vadă nimeni. Regele Alcinous, zărindu-l plângând, opri pe cântăreţ, spunând: Străinul acesta poate plânge pe cineva din ai lui care a pierit acolo. Poate plânge de dorul de casă."
Homer, „Odiseea"

Porniră din Zarianka spre Magadan pe jos. Nu se gândiră atunci că distanţa pe care urmau s-o parcurgă este de peste şapte sute de kilometri.

La marginea orăşelului a oprit în dreptul lor un camion. Un glas blajin se oferi să-i ducă. Au urcat. Nu ştiau încotro merge, dar voiau să se îndepărteze cât mai curând de localitatea aceea, de locul acela.

Şoferul era dintre foştii deţinuţi. Le povesti că nu avea unde să plece: nevasta i se căsătorise cu un altul, noul ei soţior locuind chiar în casa lui, copiii se deziseră demult de el, iar cum căpătă aici un loc de lucru, care urma să-i fie şi remunerat, hotărî să rămână.

La Magadan, când Mihai vru să-i plătească, a refuzat să ia bani:

O să vă mai prindă bine.

La gara maritimă observară un bătrân cu un picior de lemn care discuta cu un călător ca şi ei, coborât din alt camion.

Apoi acesta se apropie de dânşii.

Era un bărbat de statură mijlocie, puţin încovoiat, cu obraz bolovănos, parcă cioplit în lemn.

Şchiopăta greoi, ca şi cum ducea nişte morţi în spinare.

Semăna cu un Hristos coborât de pe cruce, mai înainte de a muri şi învia.

Veniţi de la Zarianka?

Da!

Mai este lume pe acolo?

Nu, noi am plecat ultimii.

Caut două fete. Una-mi era fiică, iar alta – tot ca o fiică. Una era blondă, cu ochi albaştri... Şi alta – şatenă, cu ochi verzi-albăstrui. Semănau între ele, parcă ar fi fost surori, zău! Nu le-aţi văzut? Toată lumea s-a întors dintr‑acolo, dar ele nu...

Vorbea ca o îngânare de ape:

Am visat că le-a trăsnit fulgerul pe amândouă. Dar nu cred. Aştept să se întoarcă măcar una. Că aş fi plecat demult de aici, cât mai departe de oraşul acesta care-mi miroase a mort. Chiar dacă nu am unde să plec.

E important că nu mai avem puşcării, aşa că ai să le revezi într-o zi, unchiaşule, i-a zis Mihai Ulmu, ca să-l mângâie..

De aceea şi trag nădejde.

Erau dintre condamnate?

Cea care-mi era fiică a fost acuzată pentru cutremurul de la Aşhabad, de inundaţiile de la Saratov, de secetele din Ucraina şi alunecările de pământ din Siberia orientală...

Dar cealaltă?

De cealaltă, nu ştiu... Dar cred că a fost condamnată şi ea, pentru că iubise prea mult, nepământeşte, pe un bărbat, care se afla pe atunci la Zarianka. Mi-a spus şi cum îl chema, dar i-am uitat numele... Emin... Sau cam aşa ceva... Nu mai ţin minte, că a fost demult... Pentru astea au fost osândite dar, de fapt, pentru că n-aveau nicio vină... Erau amândouă tinere şi frumoase ca nişte îngere... Le aştept în fiecare zi, în această gară, de 13 ani. Nu se pot rătăci. Alt drum nu există, decât pe aici.

Privi în ochii rotunzi şi limpezi ai lui Mircea şi, parcă străluminat de un gând, zise:

Una îşi avea ochii ca ai acestui băiat. La fel de încrezători şi de senini... Nu le-aţi văzut, nu le-aţi cunoscut?